urmareste-ma pe twitter facebook ghidjurnalism aboneaza-te la newsletter rss articole
Home

Cum folosim citatele în articole

May 25th, 2010
Categorii: Tehnici de redactare
6 comentarii (29,747 views)

Câteva citate bune pot salva un text jurnalistic de la înec. Ele atrag atenţia cititorului, dau viaţă articolelor, adăugă prospeţime, autenticitate/veridicitate. Chiar dacă mulţi nu conştientizează, citatul face parte din viaţa jurnaliştilor mai mult decât fac parte prietenii şi familia.

O bună bucată din munca unui jurnalist înseamnă să citeze surse (e chiar o obligaţie). Nu există ştire fără sursă, deci nu există text jurnalistic de informare care să nu conţină cel puţin o citare. Se întâmplă asta fie că vorbim de declaraţiile unor oameni, de documente oficiale, de rapoarte, comunicate de presă şi multe altele.

Iar pentru ca munca noastră să fie mai uşoară, avem nevoie de nişte repere. Voi înşira mai jos câteva dintre ele. Citeste continuarea

De câte ori aţi auzit cât de tare e jurnalismul online faţă de print fiindcă nu impune limite de spaţiu? Eu de foarte multe ori. Şi unele traininguri de jurnalism online întreţin acest sentiment – că nu există limite, că pe net poţi să scrii oricât. Ironia este că fiecare înţelege ce vrea despre acest “oricât”. Iar adevărul este că, de fapt, există limite (chiar dacă poţi scrie mai mult decât pe print).

Un jurnalist bun ştie că nici pe online nu poate să scrie oricât vrea, ci doar ce e relevant. Să privim atent. Am stabilit deja că unui text îi poate corespunde un singur unghi de abordare. În acest moment, deja am impus o limită: abordarea. Orice detaliu care nu corespunde abordării devinde irelevant, deci chiar dacă avem aceste informaţii nu le includem în text numai pentru că am auzit că pe web “nu contează lungimea”.

Perspectiva prin care considerăm avantaj doar faptul că pe online poţi să scrii mai mult decât în print are şi ea o hibă. Din cauza limitărilor de paginare, în print poţi fi constrâns să scrii mai mult decât e relevant, adică să tragi de text, să bagi umplutură :) Deci adevăratul avantaj pe care îl oferă online-ul este faptul că îţi permite să scrii fix cât e relevant (deci şi mai puţin decât în print), nu că poţi scrie mai mult decât în print. Citeste continuarea

Să presupunem că eşti un jurnalist care scrie pe domeniul economic şi publici un articol în care prezinţi o idee de afacere extraordinară sau lauzi un produs. Cârcotaşii te vor taxa imediat, vor spune despre tine că faci publicitate mascată, că încalci deontologia mass-media. Dacă nu înjuri, nu critici, înseamnă, pentru ei, că sigur ai un interes ascuns (deşi nu văd de ce invers n-ar spune la fel). Uneori cred că exagerăm cu suspiciunile şi mi se pare nedrept să generalizăm şi să nu acordăm prezumţia de nevinovăţie jurnalistului. De asta vreau să fac nişte clarificări.

Cu o precauţie excesivă, unii jurnalişti au chiar tendinţa de a se autocenzura: “Dacă public asta, îi fac lu’ ăla publicitate. Ce vor crede cititorii? Ce vor spune colegii?”. Fii ferm! Un articol pozitiv despre o firmă, un produs sau un om nu este publicitate mascată dacă prezintă interes public şi dacă publicarea lui nu e condiţionată de vreun interes privat al jurnalistului sau al publicaţiei sale (de genul “scriem de bine, că ăsta cumpără publicitate de la noi”). Atât!

Cred că articolele pozitive nu trebuie evitate. E important să-i oferi “publicului de financiar” materiale jurnalistice care prezintă poveşti de succes ale unor oameni, ale unor companii, ale unor produse. Poate publicul ăsta e mai dornic decât oricare alt public să citească despre succes. E relevant să-i arăţi cum să se ferească de eşec, dar e la fel de important să-i prezinţi şi modele de reuşită. Chiar dacă asta înseamnă că, indirect, faci şi publicitate subiectului tău. Justificarea ta e interesul public. Citeste continuarea

Am recitit, de curând, “Zvonurile”, de Jean-Noel Kapferer şi mi-am dat seama că unii jurnalişti încă sunt captivi clişeelor care privesc acest fenomen.

“Dă-le dracu, bă, sunt doar zvonuri!”. La prima vedere, am putea aprecia o astfel de remarcă făcută de un jurnalist. Asta pentru că am auzit noi pe undeva că nu dă bine să recunoşti că iei în serios zvonurile. Serios? Eu nu cred asta şi cred că jurnaliştii nu au voie să ignore zvonurile.

Să zicem că ştii că într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o ştire bună. Dacă vei spune “e doar un zvon, nu mă bag”, rişti ca un coleg de la concurenţă să facă exact ce trebuia să faci şi tu cu această informaţie:o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci nu o ignoră şi are şansa să câştige o ştire tare. Tu n-ai nicio şansă :)

Problema de fond a jurnaliştilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informaţii false. Dar timpul ne-a dovedit că e greşit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer spune o chestie foarte haioasă în carte: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri” (p. 29).  Citeste continuarea

Frica este unul dintre sentimentele care ne fac să reacţionăm imediat. Tocmai de aceea, ştirile despre ceva care atentează la siguranţa noastră au un impact garantat. Ştirile care anunţă catastrofe, cele care transmit ameninţări teroriste, ştirile care anunţă epidemii, ele sunt doar câteva dintre cele care stârnesc instantaneu interesul. Vrem să le citim, sunt importante. Dar mai au un efect: produc panică.

În special, tabloidele au o “simpatie” pentru acest gen de subiecte. În goana după vânzări/audienţe, accentuează (sau chiar provoacă) panica. Alarmismul e un risc pe care şi-l asumă, fiindcă, pe termen lung, nu cred că e un pariu câştigător. Oamenii se vor sătura să le spui mereu că vor muri sau că vor suferi nu ştiu ce nenorociri. La un moment dat, vor deveni imuni, nici măcar nu vor mai reacţiona, nefiind excluse reacţii de genul “a, şi azi murim?”. Ce te faci atunci când chiar există un risc real? O să pui în titlu “de data asta, e pe bune!!!”? :)

Dar să presupunem că avem cele mai bune intenţii, că vrem să fim responsabili cu aceste ştiri. Avem de trecut două provocări: 1) în primul rând, să decidem ce facem cu ele (le publicăm sau nu?); 2) să decidem cum le abordăm. Citeste continuarea

Sunt o grămadă de promisiuni/angajamente… pe care le fac actorii ştirilor noastre. Pe câte dintre ele le urmărim în timp? Câte dintre subiectele scrise de noi ar putea fi uşor reactivate dacă am face, din când în când, efortul să ne întoarcem în timp pentru a verifica în ce ape se mai scaldă lucrurile?

Să ne gândim, de exemplu, că facem o anchetă în care arătăm cum funcţionează mecanismul şpăgii într-un spital şi cum îşi bat joc medicii de pacienţii care nu dau bani. După ce publicăm ancheta, pe valul de nemulţumire, ministrul Sănătăţii anunţă public sancţiuni şi spune care sunt măsurile pe care le ia pentru ca situaţia să se rezolve. În următoarea lună e linişte, lucrurile se rezolvă. Aici subiectul nostru s-ar pierde… Dar ce-ar fi să ne întoarcem peste alte câteva luni şi să verificăm cum mai stau lucrurile? Am putea găsi din nou acelaşi peisaj în care doctorii îşi văd liniştiţi în continuare de “afacerile” lor. Am putea arăta că pe ministru l-a durut în cot să mai verifice dacă totul e în regulă, iar subiectul nostru ar fi reactivat, având acum un plus de forţă. Citeste continuarea

Când intri într-o redacţie, ca jurnalist la început de carieră, simţi imediat ce înseamnă să nu ai surse. Şeful îţi cere să afli o informaţie. Cauţi toată ziua, dai telefoane, trimiţi emailuri şi nimic. Cu cinci minute înainte de închiderea ediţiei, un coleg se amuză pe seama ta. Dă un telefon şi află tot ce n-ai reuşit să afli tu toată ziua. Apoi îţi şopteşte la ureche un sfat care pare incontestabil: “încearcă să câştigi prietenia surselor, dacă vrei să te descurci!”.

Cât de prieten poţi fi cu sursele tale?

Mersul pe sârmă cred că este o comparaţie prea blândă pentru a ilustra relaţia corectă pe care ar trebui să o aibă jurnaliştii cu sursele lor. Aş spune mai degrabă că seamănă cu un dans pe sârmă. Prietenia cu sursele, care pare a fi ajutorul carierei tale, s-ar putea să se transforme într-o povară. Să fii prieten cu cineva presupune să fii dispus oricând să-i faci un favor. Dar cât de normal este ca tu, jurnalistul, să fii dispus să-i faci favoruri sursei tale în schimbul informaţiilor? Depinde ce fel de favoruri. Dacă te roagă să-i împrumuţi maşina, s-o ajuţi să-şi mute mobila, nu-i nimic compromiţător. Citeste continuarea

Tabloid sau Quality?

February 15th, 2010
Categorii: Sistemul mass-media
Fii primul care comenteaza (9,015 views)

Tabloidele sunt privite de mulţi ca fiind ceva ce n-are legătură cu jurnalismul, ceva josnic, lipsit de calitate, nedemn să capete respectul lor. Din păcate văd această atitudine la jurnalişti, profesori de jurnalism sau studenţi la jurnalism. Asta deşi ei ar trebui să fie primii care înţeleg că un tabloid este un produs jurnalistic serios (da, ai citit bine, scrie serios) şi nu este cu nimic mai prejos decât un quality. Scriu acest articol pentru că nu vreau să cădeţi în capcana unei etichetări facile.

Ştiu oameni care au lucrat sau lucrează pentru produse quality şi care se simt superiori colegilor care lucrează la tabloide. Primii cred că sunt mai deştepţi decât cei din urmă şi că munca lor e infinit mai complicată decât a celorlalţi. Oameni buni, cine crede că un tabloid se face uşor e naiv. Citeste continuarea

“… o dregem noi, pe parcurs, din update-uri” – este una dintre ideile păcătoase care încă mai circulă printre oamenii care fac jurnalism online. E firesc să nu aştepţi prea mult pentru a publica o ştire, concurenţa nu te iartă. Însă te-ai asigurat înainte că măcar: informaţiile sunt adevărate, surprinzi esenţialul, ceea ce scrii e clar şi fără greşeli gramaticale? Nu vreau să înţelegeţi că viteza de reacţie nu e importantă. Spun doar că nu e cea mai importantă. Vreau ca lumea să conştientizeze că dacă publici o ştire înaintea concurenţei nu înseamnă că eşti mai bun.


De fiecare dată când aud îndemnul din titlu mă gândesc la următorul banc:

Un marinar bâlbâit este pus de colegii săi pe catarg să anunţe eventualele pericole.

Prima zi: Vi, viii, vii, viii, vin piraţii! Toţi sar în apă şi scapă teferi.

A doua zi: Viii, vi, vi, vin… Toţi sar în apă şi scapă teferi. Erau piraţii.

A treia zi, la fel. Nimeni nu mai aştepta să audă continuarea. Toţi săreau în apă cum auzeau primul “vi”.

A patra zi: Vi, viii… Toţi sar în apă şi… aud continuarea… vi, vii, vin rechinii! Citeste continuarea

Este o temă destul de controversată. La fel de bine se poate răspunde cu “da” cum se poate răspunde cu “nu”. Ambele răspunsuri pot fi uşor argumentate. Nu mi-am propus să fac asta. Cred că singurul capabil să răspundă la această întrebare este fiecare dintre noi, punând în balanţă propriile aşteptări. O să înşir însă aici câteva lucruri care te-ar putea ajuta să te hotărăşti dacă vrei să urmezi o astfel de facultate sau nu.


Voi începe discuţia asta cu nişte adevăruri incomode ale meseriei:

Dacă termini o facultate de jurnalism nu înseamnă neapărat că eşti şi bun pentru jobul ăsta. Diploma este doar o hârtie pe care i-o arătăm mamei atunci când ne întreabă pe ce s-au dus banii pe care ni i-a dat în ultimii ani. Asta pentru că o facultate de jurnalism o poţi absolvi şi fără prea mult stres. Deci, să ne înţelegem de la început, diploma aia nu are foarte mare valoare pe piaţa muncii. Nu sunt foarte mulţi şefi de redacţii care să ţină cont de ea. Important e cu ce rămâi după ce termini, adică dacă ai făcut facultatea pentru tine, nu pentru diplomă. Citeste continuarea

Copyright 2008 - 2017 Ghidjurnalism.ro. Ghid de Jurnalism foloseste platforma WordPress. Design realizat de Bogdan Gheorghe
Articole (RSS) and Comentarii (RSS)