Frica este unul dintre sentimentele care ne fac să reacţionăm imediat. Tocmai de aceea, ştirile despre ceva care atentează la siguranţa noastră au un impact garantat. Ştirile care anunţă catastrofe, cele care transmit ameninţări teroriste, ştirile care anunţă epidemii, ele sunt doar câteva dintre cele care stârnesc instantaneu interesul. Vrem să le citim, sunt importante. Dar mai au un efect: produc panică.

În special, tabloidele au o “simpatie” pentru acest gen de subiecte. În goana după vânzări/audienţe, accentuează (sau chiar provoacă) panica. Alarmismul e un risc pe care şi-l asumă, fiindcă, pe termen lung, nu cred că e un pariu câştigător. Oamenii se vor sătura să le spui mereu că vor muri sau că vor suferi nu ştiu ce nenorociri. La un moment dat, vor deveni imuni, nici măcar nu vor mai reacţiona, nefiind excluse reacţii de genul “a, şi azi murim?”. Ce te faci atunci când chiar există un risc real? O să pui în titlu “de data asta, e pe bune!!!”?

Dar să presupunem că avem cele mai bune intenţii, că vrem să fim responsabili cu aceste ştiri. Avem de trecut două provocări: 1) în primul rând, să decidem ce facem cu ele (le publicăm sau nu?); 2) să decidem cum le abordăm.

1) Publicăm sau nu o ştire care creează panică?

Faptul că o ştire produce panică nu înseamnă, din start, că nu trebuie s-o publicăm. De exemplu ştirile care anunţă epidemii. Nu le putem neglija, mai ales că, pe lângă panica pe care ar produce-o, au şi un rol de prevenţie. Putem să le spunem oamenilor, prin vocea doctorilor, ce pot face pentru a se feri de riscuri. La fel, prognozele meteo (cele care anunţă înrăutăţirea vremii). Publicarea acestor ştiri ar avea, de asemenea, un rol preventiv. Îi anunţăm pe oameni că va ninge puternic (unii şi-ar putea anula drumurile şi ar evita să rămână blocaţi în zăpadă), îi anunţăm că vor fi inundaţii, caniculă, vijelii…

Sunt, totuşi, unele ştiri pe care ar fi bine să evităm să le publicăm. În categoria asta aş include, în primul rând, mesajele de ameninţare ale grupărilor terorise. Chiar şi marile agenţii de ştiri pică în capcana acestor informaţii. Oare, publicând o astfel de ştire, nu devenim un fel de purtători de cuvânt ai acestor organizaţii? Oare nu ne transformăm într-un instrument prin care teroriştii îşi ating scopul (să semene teamă) în războiul lor psihologic? Citeste continuarea

Sunt o grămadă de promisiuni/angajamente… pe care le fac actorii ştirilor noastre. Pe câte dintre ele le urmărim în timp? Câte dintre subiectele scrise de noi ar putea fi uşor reactivate dacă am face, din când în când, efortul să ne întoarcem în timp pentru a verifica în ce ape se mai scaldă lucrurile?

Să ne gândim, de exemplu, că facem o anchetă în care arătăm cum funcţionează mecanismul şpăgii într-un spital şi cum îşi bat joc medicii de pacienţii care nu dau bani. După ce publicăm ancheta, pe valul de nemulţumire, ministrul Sănătăţii anunţă public sancţiuni şi spune care sunt măsurile pe care le ia pentru ca situaţia să se rezolve. În următoarea lună e linişte, lucrurile se rezolvă. Aici subiectul nostru s-ar pierde… Dar ce-ar fi să ne întoarcem peste alte câteva luni şi să verificăm cum mai stau lucrurile? Am putea găsi din nou acelaşi peisaj în care doctorii îşi văd liniştiţi în continuare de “afacerile” lor. Am putea arăta că pe ministru l-a durut în cot să mai verifice dacă totul e în regulă, iar subiectul nostru ar fi reactivat, având acum un plus de forţă.

Nu am văzut de multe ori, în situaţii de genul celei de mai sus, ca jurnaliştii să revină pe subiecte. Uneori, reacţiile sunt de genul “gata, frate, am scris despre asta, am arătat neregulile, hai să căutăm şi alte subiecte”. Şi gata, publicăm o anchetă, noi ne vedem liniştiţi de meseria de jurnalişti iar şmecherii din investigaţia noastră îşi iau un concediu scurt, cât să uităm de ei, apoi se întorc la treabă.

De ce nu-şi urmăresc jurnaliştii subiectele? Din lene, din prostie, sau din cauza faptului că nu fac diferenţa între “viaţa unei ştiri” şi “viaţa unui subiect”, crezând despre ambele că sunt scurte. Am învăţat la facultăţile de jurnalism sau prin redacţii că “viaţa unei ştiri” e scurtă: o aflăm (de pe un site, de la tv, dintr-un ziar…), o consumăm (ne amuzăm, ne speriem, ne enervăm…) şi o dăm mai departe (îi spunem şi unui prieten, mamei, tatălui, fratelui, soţiei…). Durează câteva minute, ore sau zile. Nu mai mult. Dar nu prea am văzut să se insiste în a explica şi cât de important este, de fapt, să conştientizăm care este “viaţa unui subiect”. Da, adevărul e că un subiect trăieşte pentru tine, ca jurnalist, cam tot atât de mult cât încă eşti jurnalist. Citeste continuarea

Când intri într-o redacţie, ca jurnalist la început de carieră, simţi imediat ce înseamnă să nu ai surse. Şeful îţi cere să afli o informaţie. Cauţi toată ziua, dai telefoane, trimiţi emailuri şi nimic. Cu cinci minute înainte de închiderea ediţiei, un coleg se amuză pe seama ta. Dă un telefon şi află tot ce n-ai reuşit să afli tu toată ziua. Apoi îţi şopteşte la ureche un sfat care pare incontestabil: “încearcă să câştigi prietenia surselor, dacă vrei să te descurci!”.

Cât de prieten poţi fi cu sursele tale?

Mersul pe sârmă cred că este o comparaţie prea blândă pentru a ilustra relaţia corectă pe care ar trebui să o aibă jurnaliştii cu sursele lor. Aş spune mai degrabă că seamănă cu un dans pe sârmă. Prietenia cu sursele, care pare a fi ajutorul carierei tale, s-ar putea să se transforme într-o povară. Să fii prieten cu cineva presupune să fii dispus oricând să-i faci un favor. Dar cât de normal este ca tu, jurnalistul, să fii dispus să-i faci favoruri sursei tale în schimbul informaţiilor? Depinde ce fel de favoruri. Dacă te roagă să-i împrumuţi maşina, s-o ajuţi să-şi mute mobila, nu-i nimic compromiţător.

Dar ce te faci atunci când afli o informaţie pe care dacă ai publica-o sursa ta ar fi pusă într-o postură foarte proastă? Acum eşti între ciocan şi nicovală, între prietenia cu sursa ta şi interesul publicului de a afla adevărul. Oricât de prieten ai fi cu sursa ta, nu ai voie să ascunzi (ignori, cosmetizezi) o astfel de informaţie.  E o decizie pe care trebuie să o iei asumându-ţi riscul ca, dacă publici informaţia negativă, sursa să nu te mai ajute pe viitor, să se simtă trădată, să nu te mai considere prieten.

Tot în numele prieteniei voastre, sursa ar putea să-ţi ceară să publici nişte informaţii care ar avantaja-o. Nu sunt neapărat informaţii false, dar sunt informaţii pe care nu le-ai publica în mod normal fiindcă nu au valoare de informare. Dacă o vei refuza, o să considere că nu vrei s-o ajuţi şi s-ar putea să nu te ajute nici ea când vei avea nevoie de informaţii. Dacă vei publica, cedând insistenţelor sursei, îi vei servi publicului ceva fără valoare şi poţi fi suspectat că faci PR pentru persoana în cauză.

Deci cât de prieten poţi fi cu sursa ta? Asta în măsura în care va trebui să pui mai presus valorile muncii tale decât prietenia.

Citeste continuarea

Tabloidele sunt privite de mulţi ca fiind ceva ce n-are legătură cu jurnalismul, ceva josnic, lipsit de calitate, nedemn să capete respectul lor. Din păcate văd această atitudine la jurnalişti, profesori de jurnalism sau studenţi la jurnalism. Asta deşi ei ar trebui să fie primii care înţeleg că un tabloid este un produs jurnalistic serios (da, ai citit bine, scrie serios) şi nu este cu nimic mai prejos decât un quality. Scriu acest articol pentru că nu vreau să cădeţi în capcana unei etichetări facile.

Ştiu oameni care au lucrat sau lucrează pentru produse quality şi care se simt superiori colegilor care lucrează la tabloide. Primii cred că sunt mai deştepţi decât cei din urmă şi că munca lor e infinit mai complicată decât a celorlalţi. Oameni buni, cine crede că un tabloid se face uşor e naiv.

Procedurile din spatele realizării unui tabloid nu sunt diferite faţă de cele pentru realizarea unui quality (sau cel puţin nu ar trebui să fie). Ceea ce diferă este prezentarea, incluzând aici abordarea şi designul. Procedurile de colectare a informaţiilor,  de evaluare, de redactare trebuie respectate cu aceeaşi stricteţe. La fel ca un produs jurnalistic quality, tabloidul funcţionează după nişte standarde. Iar a pune conţinut quality într-un tabloid este la fel de neinspirat ca a pune conţinut tabloid într-un quality (nu pentru că acel conţinut este mai prost “calitativ”, ci pentru lipsa de coerenţă a acestui gest, care indică o politică editorială şubredă). Citeste continuarea

“… o dregem noi, pe parcurs, din update-uri” – este una dintre ideile păcătoase care încă mai circulă printre oamenii care fac jurnalism online. E firesc să nu aştepţi prea mult pentru a publica o ştire, concurenţa nu te iartă. Însă te-ai asigurat înainte că măcar: informaţiile sunt adevărate, surprinzi esenţialul, ceea ce scrii e clar şi fără greşeli gramaticale? Nu vreau să înţelegeţi că viteza de reacţie nu e importantă. Spun doar că nu e cea mai importantă. Vreau ca lumea să conştientizeze că dacă publici o ştire înaintea concurenţei nu înseamnă că eşti mai bun.

De fiecare dată când aud îndemnul din titlu mă gândesc la următorul banc:

Un marinar bâlbâit este pus de colegii săi pe catarg să anunţe eventualele pericole.

Prima zi: Vi, viii, vii, viii, vin piraţii! Toţi sar în apă şi scapă teferi.

A doua zi: Viii, vi, vi, vin… Toţi sar în apă şi scapă teferi. Erau piraţii.

A treia zi, la fel. Nimeni nu mai aştepta să audă continuarea. Toţi săreau în apă cum auzeau primul “vi”.

A patra zi: Vi, viii… Toţi sar în apă şi… aud continuarea… vi, vii, vin rechinii!

Care ar fi corespondenţa bancului cu publicarea unei ştiri greşite pe care o rectificăm mai târziu:

- Să zicem că tu – cel care publică ştirea – eşti bâlbâitul. Dai ştirea. Scrii că mâine afară o să fie caniculă. Ştirea e greşită, afli că de fapt o să plouă torenţial. Faci un update şi corectezi greşelile;

- Eu sunt cititorul obişnuit, unul dintre marinarii care sar în apă când bâlbâitul anunţă pericolul. Am citit în repezeală ştirea în formă iniţială (greşită), n-am mai avut timp să revin să văd update-urile. A doua zi plec la serviciu în tricou şi cu ochelari de soare, doar că seara ajung acasă ud până la piele, pasibil de o răceală urâtă. Cam ce sentimente crezi că mă încearcă în momentul ăsta când mă gândesc la tine? Citeste continuarea

Este o temă destul de controversată. La fel de bine se poate răspunde cu “da” cum se poate răspunde cu “nu”. Ambele răspunsuri pot fi uşor argumentate. Nu mi-am propus să fac asta. Cred că singurul capabil să răspundă la această întrebare este fiecare dintre noi, punând în balanţă propriile aşteptări. O să înşir însă aici câteva lucruri care te-ar putea ajuta să te hotărăşti dacă vrei să urmezi o astfel de facultate sau nu.

Voi începe discuţia asta cu nişte adevăruri incomode ale meseriei:

Dacă termini o facultate de jurnalism nu înseamnă neapărat că eşti şi bun pentru jobul ăsta. Diploma este doar o hârtie pe care i-o arătăm mamei atunci când ne întreabă pe ce s-au dus banii pe care ni i-a dat în ultimii ani. Asta pentru că o facultate de jurnalism o poţi absolvi şi fără prea mult stres. Deci, să ne înţelegem de la început, diploma aia nu are foarte mare valoare pe piaţa muncii. Nu sunt foarte mulţi şefi de redacţii care să ţină cont de ea. Important e cu ce rămâi după ce termini, adică dacă ai făcut facultatea pentru tine, nu pentru diplomă.

Poţi fi un jurnalist foarte bun şi fără să urmezi o facultate de profil. Să presupunem că alegi să faci o facultate cu profil economic, că eşti pasionat de scris, îţi faci un blog pe care exersezi, mai citeşti câte ceva despre noţiunile jurnalistice de bază – pe scurt, scrii bine despre un domeniu pe care-l cunoşti bine. Ai toate şansele să fii mai potrivit pentru un post de jurnalist pe domeniul economic decât un absolvent de jurnalism, care nu cunoaşte domeniul la fel de bine ca tine. Nu e însă o regulă.

Degeaba ştii multe dacă stai prost cu nervii. O regulă nescrisă a acestei meserii este că trebuie să fii flexibil (foarte flexibil). Adică trebuie să te obişnuieşti: să nu comentezi când ţi se spune că ai de stat la serviciu încă opt ore peste program; să fii pregătit să accepţi că nu eşti cel mai deştept şi întotdeauna dacă vrea cineva să ţi-o tragă o poate face (de multe ori chiar o face); să fii pregătit să fii luat peste picior de cititorii care comentează pe site; să îţi înţelegi şeful care te face idiot, chiar dacă aparent nu e vina ta că o vedetă ţi-a promis un interviu şi ţi-a spus cu cinci minute înainte că nu se poate realiza fiindcă are programare la coafor… Deci stai bine cu nervii?

Jurnalismul nu e ce ai văzut prin filme. Poate că una dintre cele mai grele misiuni ale şcolilor de jurnalism este să le scoată din cap studenţilor stereotipurile despre această meserie. Literatura, filmul şi unele articole mai puţin responsabile prezintă munca asta foarte idealizat. Unii dau la jurnalism visând doar să apară la televizor, să fie vedete.

Ce te-ar putea învăţa o facultate de jurnalism:

Noţiuni şi reguli de bază. Ca orice domeniu, jurnalismul funcţionează pe baza unor proceduri şi a unor reguli: trebuie să ştii cum să decizi care sunt informaţiile relevante şi care nu, trebuie să ştii cum să aduni informaţiile, să ştii cum să comunici cu sursele, cum să redactezi informaţiile şi multe altele. Le poţi învăţa şi în redacţie, dar nu prea va avea nimeni timp să ţi le explice cum trebuie (adică structurat). Vei şti ce e o ştire, ce e un reportaj, cum se face un interviu, ce e o piramidă inversată, ce înseamnă off the record sau on the record şi alte lucruri elementare dacă mergi la cursuri şi dacă eşti atent.

Vei învăţa din experienţele altora. Profesorii te pot îndruma către destule cărţi din bibliotecă sau articole de pe Internet scrise de oameni care şi-au petrecut întreaga viaţă în acest domeniu: au reuşit multe, dar au şi greşit mult. Dacă eşti puţin şmecher o să profiţi de şansa de a învăţa din greşelile lor şi n-o să aştepţi să înveţi din greşelile tale. Nu cred că trebuie sa ne conducem numai după principiul că doar experienţa e cea care contează. Decât să aştepţi 30 de ani să aduni experienţă, mai bine pui mâna şi citeşti niste cărţi scrise de unii care au făcut greşeala să aştepte Ideea e că peste 30 de ani de acumulat experienţă va fi, poate, destul de târziu să te bucuri cum trebuie de ea. Asta că tot există o întrebare, menită să-ţi spulbere visele, care ţi se pune atunci când te angajezi: “ce experienţă ai?”.

Vei învăţa că totul se învaţă. În viaţa ta de viitor jurnalist vei fi de multe ori pus în faţa situaţiei de a aborda teme despre care nu ştii nimic. Şi cel mai nasol e că de multe ori ai doar câteva ore la dispoziţie să afli. Vei învăţa (sper), în facultate, un mic truc legat de jurnalism, acela că poţi reduce totul la nişte paşi simpli: 1) tehnici de documentare (vei şti unde să cauţi şi cum să cauţi informaţia); 2) evaluarea informaţiilor (vei şti să filtrezi informaţiile relevante); 3) tehnici de redactare (vei şti să le spui şi altora ce ai aflat tu, într-o formă accesibilă). Adică vei şti cum să procedezi (că tot am vorbit de proceduri). Cred că facultatea de jurnalism te pregăteşte să faci faţă necunoscutului, să înţelegi că totul se poate învăţa uşor dacă ştii unde şi cum să cauţi.

Cultura profesională. Cred că e foarte important să ştii cum funcţionează sistemul, să ai o imagine de ansamblu asupra acestui job. Citeste continuarea

Nu este o regulă, fiecare îşi notează ceea ce consideră relevant. Totuşi, în linii mari, agenda unui jurnalist ar trebui să conţină:

- contacte ale principalelor surse de informare;

- liste de subiecte;

- un calendar al evenimentelor importante;

Acum rămâne să ne hotărâm dacă vom folosi o agendă clasică sau una electronică. Eu urăsc agendele clasice Însă unii sunt nostalgici şi cred în argumentele-clişeu că agenda clasică nu se strică niciodată şi c-o poţi purta cu tine oriunde. Ok, la fel de bine o poţi pierde sau o poţi scăpa într-o fântână arteziană. De-aia vă recomand să folosiţi o agendă electronică, de preferat o aplicaţie web. Printre avantajele celei din urmă s-ar număra:

- backup şi export. Două funcţii care ne ajută să ne păstrăm în siguranţă datele;

- search. Găsim rapid informaţiile de care avem nevoie, nu stăm să răsfoim;

- mobilitate. Nu suntem nevoiţi să purtăm agenda după noi, putând s-o accesăm de pe orice dispozitiv conectat la Internet;

- share + print. Putem împărţi informaţia cu alţii;

- edit. Putem să modificăm uşor informaţiile, fără să mai avem parte de clasicele mâzgăleli. Totodată, putem multiplica rapid informaţia;

- alerte. Poate cel mai important este faptul că putem seta o “alarmă”, care să ne amintească, cu puţin timp înainte că urmează să aibă loc un eveniment.

Cum gestionăm partea cea mai grea din agendă: calendarul evenimentelor

Să luăm un exemplu. Presupunem că suntem nişte jurnalişti care scriu pe domeniul IT. Cele mai multe dintre evenimentele care se întâmplă în zona noastră de interes sunt previzibile. Conferinţele IT, lansările de produse, târgurile IT, bursele de joburi de profil, acestea şi altele sunt evenimente despre care aflăm cu ceva timp înainte că vor avea loc. E bine să le avem notate undeva pentru ca, furaţi de vârtejul ştirilor, să nu uităm de unele dintre ele şi să fim prinşi nepregătiţi. Deci vom trece într-o agendă: numele evenimentului; data/ora/locul desfăşurării evenimentului şi eventual o scurtă descriere a sa.

Cea mai bună opţiune pentru a gestiona un calendar cu evenimente este, în opinia mea, să folosim o aplicaţie web. Dintre avantajele pe care le-am enumerat mai sus, aici vom găsi de mare trebuinţă funcţia prin care putem seta alerte (memento-uri). Practic, tot ce trebuie să facem este să ne notăm toate detaliile evenimentului şi să optăm ca aplicaţia să ne trimită o alertă prin email sau prin sms cu câteva zile înainte. Aşa scăpăm de grija că e posibil să ratăm un eveniment sau să aflăm de el exact în ziua desfăşurării şi să n-avem timp să ne facem o acreditare.

Iată câteva aplicaţii web cu funcţii de calendar: Google Calendar; Windows Live Calendar; Ubidesk; CalendarFly. Şi pentru cei care preferă aplicaţiile desktop: Microsoft Office Outlook sau Mozilla Sunbird.

Citeste continuarea

Ele pot face diferenţa între redacţiile online bune şi cele slabe. Asta pentru că prin ele poţi vedea: puterea de concentrare, viteza de reacţie, organizarea, viziunea şi capacitatea de a evalua rapid informaţii relevante.

Voi porni discuţia cu nişte exemple de evenimente în desfăşurare: alegerile politice (parlamentare, prezidenţiale, locale…), meciurile de fotbal (cu deja clasicele livetext-uri), accidentele (prăbuşirea unui avion, un accident feroviar, un accident auto cu multe victime…), conferinţele/târgurile (de ex. cele pe teme financiare, IT, media, auto…) etc. De ce sunt ele un caz special? Pentru că putem relata despre aceste evenimente chiar pe parcursul desfăşurării lor.

Iată şi punctul sensibil: Câte dintre redacţiile online au definit reguli/standarde pentru abordarea evenimentelor în derulare şi câte fac lucrul ăsta la întâmplare?

Standardele pe care ni le impunem ne-ar ajuta să fim rapizi şi consecvenţi. Nu suntem în fiecare zi geniali, nu găsim abordări spectaculoase mereu, dar dacă suntem un pic organizaţi putem face treabă bună. Iar regulile nu trebuie să fie nişte reţete standard, ele trebuie adaptate, testate, schimbate.

Mai jos, un posibil model de raportare la evenimentele în desfăşurare:

Pasul 1: Ţinem şedinţa de sumar. Câte dintre redacţiile web fac aşa ceva? Nu ştiu, însă ştiu că toate ar trebui să o facă. Acesta este momentul în care punem pe “tablă” evenimentele principale ale zilei. Tot aici identificăm o parte din evenimentele în desfăşurare (cele previzibile). În cazul în care apar evenimente imprevizibile, se impune o nouă şedinţă. Probabil că veţi crede că sunt prea multe şedinţe, însă, contrar aparenţelor, vom câştiga timp.

Pasul 2: Împărţim sarcinile. Alegem redactorii (şi editorii multimedia – dacă avem aşa ceva) care se ocupă de fiecare subiect. Sarcinile lor ar trebui să fie:

- găsesc surse de informare (ideal ar fi să poată relata de la faţa locului);

- produc/editează conţinutul multimedia;

- scriu ştirea care anunţă evenimentul;

- urmăresc toate sursele de informaţie credibile, mai ales concurenţa, cel puţin până se încheie evenimentul;

- actualizează permanent ştirea care anunţă evenimentul;

- concep articole care susţin ştirea iniţială.

Pasul 3: Facem un plan editorial pe baza momentelor cheie ale evenimentului şi încercăm să identificăm blocurile de informaţii:

- Vom face asta urmărind programul evenimentului (în cazul în care este un eveniment previzibil) sau încercând să intuim desfăşurarea lui;

- Stabilim tipurile de informaţii prin care prezentăm evenimentul (ştiri, relatări, declaraţii/reacţii/mini-interviuri, opinii…);

- Evaluăm tipurile de media care pot susţine articolul/articolele (video – dacă este posibil, chiar live streaming -, foto, audio, infografice, linkuri);

- Hotărâm dacă punem totul într-un singur articol sau scriem mai multe articole despre eveniment. În funcţie de cât de bine luăm această decizie, publicul va accesa mai uşor sau mai greoi informaţia. Eu aş opta pentru varianta cu mai multe articole, dar aş avea grijă să le link-uiesc între ele, adică să le grupez (fie într-o categorie specială, fie prin tag-uri, fie prin topic-uri…). De ce aş face asta: pentru că informaţia nouă poate fi promovată mult mai uşor; motoarele de căutare vor găsi mai uşor informaţia mea; nu obosesc cititorul aruncându-i în faţă o gramadă de text. Citeste continuarea

De ce apar virgule între subiect şi predicat în presă? De ce apar dezacorduri, pleonasme, fraze fără sens… ? Din grabă, comoditate sau prostie? Probabil că sunt prea optimist, dar cred că de puţine ori asta se întâmplă din neştiinţă. Bag mâna în foc că de cele mai multe ori se întâmplă dintr-un motiv cât se poate de stupid: oamenii nu-şi recitesc textele imediat după ce le scriu.

E confortabil să ştii că există o plasă de siguranţă care să te prindă atunci când calci alături – corectorul. S-ar putea să ne coste o astfel de gândire, pentru că trendul este să se renunţe la această funcţie. Sunt publicaţii care au început deja să elimine corectura pentru a face economie de timp şi de bani. Asta are încă un efect: responsabilizarea celor care scriu.

Pe scurt, ce trebuie să înţelegem este că direcţia către care mergem înseamnă ASUMARE. Citeste continuarea

Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.

Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:

1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.

2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.

3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul.

4. Ajungi la poarta redacţiei. Te apuci să scrii. Constaţi că habar nu ai, dar nu ai nici timp să cauţi alte surse care să te lumineze. Publici articolul fără să înţelegi de fapt despre ce scrii. Îţi scapă o prostie în text. Una mare.

5. A doua zi, mii (zeci de mii sau sute de mii) de oameni vor râde de tine.

Ce învăţătură tragem de aici? Ţi-a fost ruşine de un om – de sursa ta – şi te-ai făcut de râs faţă de câteva mii de oameni. Nu era mai simplu să rişti să pari prost doar în faţa sursei tale, să recunoşti că nu ştii despre ce vorbeşte, să ceri ajutor? Reuşeai astfel ca miile de oameni care ţi-au citit textul să te considere impecabil Citeste continuarea