Atunci când pui gratuit pe site ediţia print a ziarului/ revistei, chiar în seara de dinaintea apariţiei pe piaţă, e amuzant să te miri că îţi scad vânzările în print. Oricare ar fi strategia, cred că e împotriva logicii comerciale să oferi o alternativă gratuită la un produs pe care îţi propui să-l vinzi.

Taxarea conţinutului din print şi atunci când e accesat pe web

Nu sunt neapărat un fan al ideii de a taxa ştirile pe net. Nu pe cele pe care le are toată lumea. Însă mi se pare normal să taxezi conţinutul valoros: exclusivităţile, analizele pertinente, anchetele adevărate (nu prefabricatele), reportajele, profilurile,  comentariile valoroase, voci ale personalităţilor şi ale experţilor, infografiile. Pe scurt, cam tot ce ar trebui să conţină un ziar sau o revistă de calitate. Discuţia devine mai complicată dacă nu prea ai ce să taxezi…

Renunţarea la ediţia print

Aş putea înţelege oferirea gratuită a conţinutului print pe web dacă ea ar face parte dintr-o strategie. Şi anume încercarea de a-ţi muta audienţa din print pe web, ceea ce ar duce, într-un final, către renunţarea la ediţia print.

Dacă totuşi scopul nu este mutarea audienţei pe web, ci folosirea complementară a celor două canale, atunci e sinucigaş să dai acelaşi conţinut din print şi pe web.

În ceea ce mă priveşte, nu sunt un fan al migrării printului către web. Am mai spus-o, puterea unui grup media nu stă într-un canal, ci în conţinut (integrat inteligent). Citeste continuarea

Când am intrat în meseria asta, acum câţiva ani, cineva mi-a zis următoarea chestie: “dacă vrei să-ţi fie bine, află-ntâi cine cu cine”. Am râs. Apoi am râs din nou când am înţeles că doamna aceea care mi-a zis asta îmi predase cea mai importantă lecţie despre documentarea jurnalistică şi despre viaţă, în general.

Practic, e vorba despre relații. Cine / ce relație are / cu cine. Cu alte cuvinte, ca să-ţi faci o idee despre cineva, află întâi care-i sunt prietenii şi care-i sunt duşmanii. Ambele tabere te pot ajuta (dar şi încurca) la fel de mult.

Să ştii care sunt simpatiile şi antipatiile dintre oameni te ajută şi în viaţa de zi cu zi (de exemplu, cum te comporţi cu colegii din redacţie). Dacă ştii că blonda drăguţă care îţi e colegă face meditaţii, după serviciu, cu unul dintre şefi, poate te vei gândi mai bine dacă e oportun să faci conversaţie cu ea despre cât e el de tembel. În jurnalism, relaţiile sunt, în general, complicate. Există mult orgoliu şi multe răutăţi gratuite.

Am vorbit mai sus despre relaţii dintre oameni. Dar e valabil şi pentru relaţile dintre instituţii.

Citeste continuarea

Cred că alegerile pe care le fac redacţiile cu privire la politica editorială seamănă foarte mult cu alegerile vestimentare. Dacă vrei ca lumea să te perceapă drept o persoană elegantă, te îmbraci elegant. Dacă vrei ca lumea să te perceapă ca un tabloid, publici ştiri tabloide (ştiri cu vedete, ieşite din comun, despre conflicte, utilitare etc.), nu publici analize economice

Oricare ar fi direcţia aleasă, trebuie să ştim că nu merge cu jumătăţi de măsură. Un produs media cu o politică editorială incoerentă este ca o domnişoară îmbrăcată în trening şi încălţată în pantofi cu toc.

Ce este politica editorială

Politica editorială reprezintă un set de reguli şi de valori după care o redacţie se ghidează. Este răspunsul la întrebarea “noi ce fel de conţinut publicăm?”.

Este deci principala sită prin care este filtrat conţinutul. Este cheia care descuie toate întrebările legate de care ştiri sunt potrivite şi care nu, care unghiuri de abordare sunt potrivite şi care nu.

O putem compara cu regulile pe care le are fiecare acasă (la noi în casă nu se fumează, nu se ascultă muzică tare, nu se intră încălţaţi etc.). Deci se poate traduce prin sintagma “regulile casei”. Citeste continuarea

Sunt gata să fac un pariu. Nu peste mult timp, ştirile nu vor mai avea sens în ziare (vorbim aici de ziare pe hârtie, să fie clar). Şi asta pentru că Internetul le face deja să pară îngrozitor de vechi.

Să cumpăr ziarul de a doua zi ca să citesc ştiri va fi o miză din ce în ce mai mică. Voi face asta acum, de pe Internet, nu voi aştepta până mâine.

Ce m-ar face totuşi să cumpăr ziarul de a doua zi? Pentru mine, ar fi convingătoare poziţia ziarului respectiv faţă de cele întâmplate: “e bine că s-a întâmplat asta?”; “e rău?”; “de ce e bine sau de ce e rău?”. Aş vrea să-mi spună asta nişte jurnalişti foarte documentaţi şi cu argumente. Aş vrea să-mi confirme sau să-mi infirme nişte păreri. Pe scurt, aş vrea mai mult curaj din partea jurnaliştilor în asumarea unor opinii argumentate. Citeste continuarea

O să încep să vorbesc despre ancheta jurnalistică riscând să “comit” o generalizare. Simplificând, în spatele marilor succese se ascund: o muncă titanică, un noroc chior sau doar nişte şmecherii. Primele două cazuri sunt fericite şi pot constitui oricând bazele unor portrete, reportaje sau interviuri de succes. Pentru ultimul caz, cel nefericit, s-a inventat jurnalismul de investigaţie.

Ce este o anchetă jurnalistică

În termenii cei mai simpli, ancheta jurnalistică este o descoperire. Când ne apucăm de o investigaţie, o facem pentru a afla un adevăr ascuns. Ţintele unei investigaţii jurnalistice sunt, în mare: corupţia, neglijenţa, reaua-voinţă şi incompetenţa. Pe scurt, lucruri care se întâmplă împotriva interesului public.

Câteva exemple: afacerile necurate ale unui ministru; relaţiile şefilor din Poliţie cu interlopii; mecanismul şpăgilor într-un spital; înţelegerile dintre nişte companii concurente pentru a păstra un preţ ridicat la anumite produse etc.

Nu ştiu să se fi impus vreo definiţie a anchetei, dar mie mi se pare că ne-ar putea ajuta un pic cea dată de Michel Voirol: “Dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este un spectacol. Subiectul anchetei este o problemă.” Cu alte cuvinte, ne apucăm să facem o anchetă jurnalistică pentru că am identificat o problemă şi vrem să demonstrăm că există, într-adevăr, acea problemă. Vom face asta explicând publicului şi „de ce” există acea problemă. “De ce?” este întrebarea cheie a acestui gen jurnalistic. Răspunsul la întrebare ne conduce către un element important al anchetei: vinovaţii. Citeste continuarea

V-aţi imaginat vreodată un meci de fotbal fără minge? La fel ar arăta şi o zi din viaţa unui jurnalist dacă în centrul valorilor sale nu s-ar afla adevărul. Şi, deşi pare un păcat minor, a generaliza e echivalent, în cazul unui jurnalist, cu a minţi.

Faptul că o statistică arată că peste 70% din medici iau şpagă nu te îndreptăţeşte să spui că “medicii iau şpagă”. Nu există nicio scuză, chiar dacă n-ai făcut-o intenţionat. Aş putea spune, dacă aş ignora dintre circumstanţele atenuante prostia şi neatenţia, că prezentarea unui caz particular drept o situaţie generală de către un jurnalist se numeşte manipulare.

Câteva exemple de generalizări

1) Confuzia între majoritate şi întreg

O găsim cel mai uşor în ştirile despre sondaje şi statistici. Putem avea tendinţa ca atunci când procentul este mai mare de 50% să asociem imprecis cu 100%. De exemplu, “90% din studenţii români cred că diplomele nu au valoare” poate fi transformat, din neatenţie, în “Studenţii români nu mai cred în valoarea diplomei”. Dar ar fi incorect să-i includem şi pe ceilalţi 10% în aceeaşi categorie. Citeste continuarea

Dacă un şef vrea să-ţi facă zile fripte pentru că ai ratat o ştire, fii sigur că-i e foarte la îndemână. E un procedeu destul de simplu. Să zicem că lucrezi la un ziar. Dimineaţa, şeful se uită pe ziarele concurente şi caută ştiri pe care ziarul vostru nu le are. Fii liniştit, va găsi Vine la tine şi “te execută” (ăsta e scenariul optimist, în care nu te face de râs în şedinţe).

Iar un şef deştept va începe “vânătoarea” cu ştirile utilitare. Se scumpeşte ceva sau se ieftineşte; mâine va fi caniculă sau furtună; leul pierde teren la cursul de schimb; s-a câştigat la Loto; e un drum blocat etc. Îşi doreşte publicul să afle lucrurile astea de la jurnalişti? Nu cred că încape îndoială. Toate sunt ştiri utilitare, cu un impact puternic pentru public, datorită consecinţelor. E o regulă simplă: ne interesează tot ceea ce ne afectează.

Pe bună dreptate, nu vei avea cum să-l contrazici. Dacă ai ratat o ştire de-asta, fă-te mic şi-aşteaptă să treacă furtuna. Citeste continuarea

E o frenezie mondială. Valurile pe care le face jurnalismul online aproape că ne atrofiază orice gând că s-ar mai putea inventa ceva mai bun. Parcă uităm că web-ul s-a născut abia în 1989 şi că, înaintea sa, televiziunea părea ceva de nedepăşit.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Web-ul este, într-adevăr, cel mai bun canal jurnalistic în acest moment. E fascinant, dărâmă nişte concepte fundamentale ale media – precum acela al comunicării unidirecţionale. Vreau doar să atrag atenţia că înainte să învăţăm să facem jurnalism online nu trebuie să uităm să facem jurnalism.

De aici se desprinde şi ideea pe care am promis-o în titlu. Cred că, de departe, cea mai sigură opţiune falimentară a unei companii media este să-şi identifice brandul cu un canal, fie el şi online-ul. Un brand jurnalistic trebuie să se construiască pe o platformă mult mai solidă: conţinutul. Citeste continuarea

Câteva citate bune pot salva un text jurnalistic de la înec. Ele atrag atenţia cititorului, dau viaţă articolelor, adăugă prospeţime, autenticitate/veridicitate. Chiar dacă mulţi nu conştientizează, citatul face parte din viaţa jurnaliştilor mai mult decât fac parte prietenii şi familia.

O bună bucată din munca unui jurnalist înseamnă să citeze surse (e chiar o obligaţie). Nu există ştire fără sursă, deci nu există text jurnalistic de informare care să nu conţină cel puţin o citare. Se întâmplă asta fie că vorbim de declaraţiile unor oameni, de documente oficiale, de rapoarte, comunicate de presă şi multe altele.

Iar pentru ca munca noastră să fie mai uşoară, avem nevoie de nişte repere. Voi înşira mai jos câteva dintre ele. Citeste continuarea

De câte ori aţi auzit cât de tare e jurnalismul online faţă de print fiindcă nu impune limite de spaţiu? Eu de foarte multe ori. Şi unele traininguri de jurnalism online întreţin acest sentiment – că nu există limite, că pe net poţi să scrii oricât. Ironia este că fiecare înţelege ce vrea despre acest “oricât”. Iar adevărul este că, de fapt, există limite (chiar dacă poţi scrie mai mult decât pe print).

Un jurnalist bun ştie că nici pe online nu poate să scrie oricât vrea, ci doar ce e relevant. Să privim atent. Am stabilit deja că unui text îi poate corespunde un singur unghi de abordare. În acest moment, deja am impus o limită: abordarea. Orice detaliu care nu corespunde abordării devinde irelevant, deci chiar dacă avem aceste informaţii nu le includem în text numai pentru că am auzit că pe web “nu contează lungimea”.

Perspectiva prin care considerăm avantaj doar faptul că pe online poţi să scrii mai mult decât în print are şi ea o hibă. Din cauza limitărilor de paginare, în print poţi fi constrâns să scrii mai mult decât e relevant, adică să tragi de text, să bagi umplutură Deci adevăratul avantaj pe care îl oferă online-ul este faptul că îţi permite să scrii fix cât e relevant (deci şi mai puţin decât în print), nu că poţi scrie mai mult decât în print. Citeste continuarea