V-aţi imaginat vreodată un meci de fotbal fără minge? La fel ar arăta şi o zi din viaţa unui jurnalist dacă în centrul valorilor sale nu s-ar afla adevărul. Şi, deşi pare un păcat minor, a generaliza e echivalent, în cazul unui jurnalist, cu a minţi.

Faptul că o statistică arată că peste 70% din medici iau şpagă nu te îndreptăţeşte să spui că “medicii iau şpagă”. Nu există nicio scuză, chiar dacă n-ai făcut-o intenţionat. Aş putea spune, dacă aş ignora dintre circumstanţele atenuante prostia şi neatenţia, că prezentarea unui caz particular drept o situaţie generală de către un jurnalist se numeşte manipulare.

Câteva exemple de generalizări

1) Confuzia între majoritate şi întreg

O găsim cel mai uşor în ştirile despre sondaje şi statistici. Putem avea tendinţa ca atunci când procentul este mai mare de 50% să asociem imprecis cu 100%. De exemplu, “90% din studenţii români cred că diplomele nu au valoare” poate fi transformat, din neatenţie, în “Studenţii români nu mai cred în valoarea diplomei”. Dar ar fi incorect să-i includem şi pe ceilalţi 10% în aceeaşi categorie. Citeste continuarea

Dacă un şef vrea să-ţi facă zile fripte pentru că ai ratat o ştire, fii sigur că-i e foarte la îndemână. E un procedeu destul de simplu. Să zicem că lucrezi la un ziar. Dimineaţa, şeful se uită pe ziarele concurente şi caută ştiri pe care ziarul vostru nu le are. Fii liniştit, va găsi Vine la tine şi “te execută” (ăsta e scenariul optimist, în care nu te face de râs în şedinţe).

Iar un şef deştept va începe “vânătoarea” cu ştirile utilitare. Se scumpeşte ceva sau se ieftineşte; mâine va fi caniculă sau furtună; leul pierde teren la cursul de schimb; s-a câştigat la Loto; e un drum blocat etc. Îşi doreşte publicul să afle lucrurile astea de la jurnalişti? Nu cred că încape îndoială. Toate sunt ştiri utilitare, cu un impact puternic pentru public, datorită consecinţelor. E o regulă simplă: ne interesează tot ceea ce ne afectează.

Pe bună dreptate, nu vei avea cum să-l contrazici. Dacă ai ratat o ştire de-asta, fă-te mic şi-aşteaptă să treacă furtuna. Citeste continuarea

E o frenezie mondială. Valurile pe care le face jurnalismul online aproape că ne atrofiază orice gând că s-ar mai putea inventa ceva mai bun. Parcă uităm că web-ul s-a născut abia în 1989 şi că, înaintea sa, televiziunea părea ceva de nedepăşit.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Web-ul este, într-adevăr, cel mai bun canal jurnalistic în acest moment. E fascinant, dărâmă nişte concepte fundamentale ale media – precum acela al comunicării unidirecţionale. Vreau doar să atrag atenţia că înainte să învăţăm să facem jurnalism online nu trebuie să uităm să facem jurnalism.

De aici se desprinde şi ideea pe care am promis-o în titlu. Cred că, de departe, cea mai sigură opţiune falimentară a unei companii media este să-şi identifice brandul cu un canal, fie el şi online-ul. Un brand jurnalistic trebuie să se construiască pe o platformă mult mai solidă: conţinutul. Citeste continuarea

Câteva citate bune pot salva un text jurnalistic de la înec. Ele atrag atenţia cititorului, dau viaţă articolelor, adăugă prospeţime, autenticitate/veridicitate. Chiar dacă mulţi nu conştientizează, citatul face parte din viaţa jurnaliştilor mai mult decât fac parte prietenii şi familia.

O bună bucată din munca unui jurnalist înseamnă să citeze surse (e chiar o obligaţie). Nu există ştire fără sursă, deci nu există text jurnalistic de informare care să nu conţină cel puţin o citare. Se întâmplă asta fie că vorbim de declaraţiile unor oameni, de documente oficiale, de rapoarte, comunicate de presă şi multe altele.

Iar pentru ca munca noastră să fie mai uşoară, avem nevoie de nişte repere. Voi înşira mai jos câteva dintre ele. Citeste continuarea

De câte ori aţi auzit cât de tare e jurnalismul online faţă de print fiindcă nu impune limite de spaţiu? Eu de foarte multe ori. Şi unele traininguri de jurnalism online întreţin acest sentiment – că nu există limite, că pe net poţi să scrii oricât. Ironia este că fiecare înţelege ce vrea despre acest “oricât”. Iar adevărul este că, de fapt, există limite (chiar dacă poţi scrie mai mult decât pe print).

Un jurnalist bun ştie că nici pe online nu poate să scrie oricât vrea, ci doar ce e relevant. Să privim atent. Am stabilit deja că unui text îi poate corespunde un singur unghi de abordare. În acest moment, deja am impus o limită: abordarea. Orice detaliu care nu corespunde abordării devinde irelevant, deci chiar dacă avem aceste informaţii nu le includem în text numai pentru că am auzit că pe web “nu contează lungimea”.

Perspectiva prin care considerăm avantaj doar faptul că pe online poţi să scrii mai mult decât în print are şi ea o hibă. Din cauza limitărilor de paginare, în print poţi fi constrâns să scrii mai mult decât e relevant, adică să tragi de text, să bagi umplutură Deci adevăratul avantaj pe care îl oferă online-ul este faptul că îţi permite să scrii fix cât e relevant (deci şi mai puţin decât în print), nu că poţi scrie mai mult decât în print. Citeste continuarea

Să presupunem că eşti un jurnalist care scrie pe domeniul economic şi publici un articol în care prezinţi o idee de afacere extraordinară sau lauzi un produs. Cârcotaşii te vor taxa imediat, vor spune despre tine că faci publicitate mascată, că încalci deontologia mass-media. Dacă nu înjuri, nu critici, înseamnă, pentru ei, că sigur ai un interes ascuns (deşi nu văd de ce invers n-ar spune la fel). Uneori cred că exagerăm cu suspiciunile şi mi se pare nedrept să generalizăm şi să nu acordăm prezumţia de nevinovăţie jurnalistului. De asta vreau să fac nişte clarificări.

Cu o precauţie excesivă, unii jurnalişti au chiar tendinţa de a se autocenzura: “Dacă public asta, îi fac lu’ ăla publicitate. Ce vor crede cititorii? Ce vor spune colegii?”. Fii ferm! Un articol pozitiv despre o firmă, un produs sau un om nu este publicitate mascată dacă prezintă interes public şi dacă publicarea lui nu e condiţionată de vreun interes privat al jurnalistului sau al publicaţiei sale (de genul “scriem de bine, că ăsta cumpără publicitate de la noi”). Atât!

Cred că articolele pozitive nu trebuie evitate. E important să-i oferi “publicului de financiar” materiale jurnalistice care prezintă poveşti de succes ale unor oameni, ale unor companii, ale unor produse. Poate publicul ăsta e mai dornic decât oricare alt public să citească despre succes. E relevant să-i arăţi cum să se ferească de eşec, dar e la fel de important să-i prezinţi şi modele de reuşită. Chiar dacă asta înseamnă că, indirect, faci şi publicitate subiectului tău. Justificarea ta e interesul public. Citeste continuarea

Am recitit, de curând, “Zvonurile”, de Jean-Noel Kapferer şi mi-am dat seama că unii jurnalişti încă sunt captivi clişeelor care privesc acest fenomen.

“Dă-le dracu, bă, sunt doar zvonuri!”. La prima vedere, am putea aprecia o astfel de remarcă făcută de un jurnalist. Asta pentru că am auzit noi pe undeva că nu dă bine să recunoşti că iei în serios zvonurile. Serios? Eu nu cred asta şi cred că jurnaliştii nu au voie să ignore zvonurile.

Să zicem că ştii că într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o ştire bună. Dacă vei spune “e doar un zvon, nu mă bag”, rişti ca un coleg de la concurenţă să facă exact ce trebuia să faci şi tu cu această informaţie:o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci nu o ignoră şi are şansa să câştige o ştire tare. Tu n-ai nicio şansă

Problema de fond a jurnaliştilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informaţii false. Dar timpul ne-a dovedit că e greşit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer spune o chestie foarte haioasă în carte: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri” (p. 29).  Citeste continuarea

Frica este unul dintre sentimentele care ne fac să reacţionăm imediat. Tocmai de aceea, ştirile despre ceva care atentează la siguranţa noastră au un impact garantat. Ştirile care anunţă catastrofe, cele care transmit ameninţări teroriste, ştirile care anunţă epidemii, ele sunt doar câteva dintre cele care stârnesc instantaneu interesul. Vrem să le citim, sunt importante. Dar mai au un efect: produc panică.

În special, tabloidele au o “simpatie” pentru acest gen de subiecte. În goana după vânzări/audienţe, accentuează (sau chiar provoacă) panica. Alarmismul e un risc pe care şi-l asumă, fiindcă, pe termen lung, nu cred că e un pariu câştigător. Oamenii se vor sătura să le spui mereu că vor muri sau că vor suferi nu ştiu ce nenorociri. La un moment dat, vor deveni imuni, nici măcar nu vor mai reacţiona, nefiind excluse reacţii de genul “a, şi azi murim?”. Ce te faci atunci când chiar există un risc real? O să pui în titlu “de data asta, e pe bune!!!”?

Dar să presupunem că avem cele mai bune intenţii, că vrem să fim responsabili cu aceste ştiri. Avem de trecut două provocări: 1) în primul rând, să decidem ce facem cu ele (le publicăm sau nu?); 2) să decidem cum le abordăm.

1) Publicăm sau nu o ştire care creează panică?

Faptul că o ştire produce panică nu înseamnă, din start, că nu trebuie s-o publicăm. De exemplu ştirile care anunţă epidemii. Nu le putem neglija, mai ales că, pe lângă panica pe care ar produce-o, au şi un rol de prevenţie. Putem să le spunem oamenilor, prin vocea doctorilor, ce pot face pentru a se feri de riscuri. La fel, prognozele meteo (cele care anunţă înrăutăţirea vremii). Publicarea acestor ştiri ar avea, de asemenea, un rol preventiv. Îi anunţăm pe oameni că va ninge puternic (unii şi-ar putea anula drumurile şi ar evita să rămână blocaţi în zăpadă), îi anunţăm că vor fi inundaţii, caniculă, vijelii…

Sunt totuşi unele ştiri pe care ar fi bine să evităm să le publicăm. În categoria asta aş include, în primul rând, mesajele de ameninţare ale grupărilor terorise. Chiar şi marile agenţii de ştiri pică în capcana acestor informaţii. Oare, publicând o astfel de ştire, nu devenim un fel de purtători de cuvânt ai acestor organizaţii? Oare nu ne transformăm într-un instrument prin care teroriştii îşi ating scopul (să semene teamă) în războiul lor psihologic? Citeste continuarea

Sunt o grămadă de promisiuni/angajamente… pe care le fac actorii ştirilor noastre. Pe câte dintre ele le urmărim în timp? Câte dintre subiectele scrise de noi ar putea fi uşor reactivate dacă am face, din când în când, efortul să ne întoarcem în timp pentru a verifica în ce ape se mai scaldă lucrurile?

Să ne gândim, de exemplu, că facem o anchetă în care arătăm cum funcţionează mecanismul şpăgii într-un spital şi cum îşi bat joc medicii de pacienţii care nu dau bani. După ce publicăm ancheta, pe valul de nemulţumire, ministrul Sănătăţii anunţă public sancţiuni şi spune care sunt măsurile pe care le ia pentru ca situaţia să se rezolve. În următoarea lună e linişte, lucrurile se rezolvă. Aici subiectul nostru s-ar pierde… Dar ce-ar fi să ne întoarcem peste alte câteva luni şi să verificăm cum mai stau lucrurile? Am putea găsi din nou acelaşi peisaj în care doctorii îşi văd liniştiţi în continuare de “afacerile” lor. Am putea arăta că pe ministru l-a durut în cot să mai verifice dacă totul e în regulă, iar subiectul nostru ar fi reactivat, având acum un plus de forţă.

Nu am văzut de multe ori, în situaţii de genul celei de mai sus, ca jurnaliştii să revină pe subiecte. Uneori, reacţiile sunt de genul “gata, frate, am scris despre asta, am arătat neregulile, hai să căutăm şi alte subiecte”. Şi gata, publicăm o anchetă, noi ne vedem liniştiţi de meseria de jurnalişti iar şmecherii din investigaţia noastră îşi iau un concediu scurt, cât să uităm de ei, apoi se întorc la treabă.

De ce nu-şi urmăresc jurnaliştii subiectele? Din lene, din prostie, sau din cauza faptului că nu fac diferenţa între “viaţa unei ştiri” şi “viaţa unui subiect”, crezând despre ambele că sunt scurte. Am învăţat la facultăţile de jurnalism sau prin redacţii că “viaţa unei ştiri” e scurtă: o aflăm (de pe un site, de la tv, dintr-un ziar…), o consumăm (ne amuzăm, ne speriem, ne enervăm…) şi o dăm mai departe (îi spunem şi unui prieten, mamei, tatălui, fratelui, soţiei…). Durează câteva minute, ore sau zile. Nu mai mult. Dar nu prea am văzut să se insiste în a explica şi cât de important este, de fapt, să conştientizăm care este “viaţa unui subiect”. Da, adevărul e că un subiect trăieşte pentru tine, ca jurnalist, cam tot atât de mult cât încă eşti jurnalist. Citeste continuarea

Când intri într-o redacţie, ca jurnalist la început de carieră, simţi imediat ce înseamnă să nu ai surse. Şeful îţi cere să afli o informaţie. Cauţi toată ziua, dai telefoane, trimiţi emailuri şi nimic. Cu cinci minute înainte de închiderea ediţiei, un coleg se amuză pe seama ta. Dă un telefon şi află tot ce n-ai reuşit să afli tu toată ziua. Apoi îţi şopteşte la ureche un sfat care pare incontestabil: “încearcă să câştigi prietenia surselor, dacă vrei să te descurci!”.

Cât de prieten poţi fi cu sursele tale?

Mersul pe sârmă cred că este o comparaţie prea blândă pentru a ilustra relaţia corectă pe care ar trebui să o aibă jurnaliştii cu sursele lor. Aş spune mai degrabă că seamănă cu un dans pe sârmă. Prietenia cu sursele, care pare a fi ajutorul carierei tale, s-ar putea să se transforme într-o povară. Să fii prieten cu cineva presupune să fii dispus oricând să-i faci un favor. Dar cât de normal este ca tu, jurnalistul, să fii dispus să-i faci favoruri sursei tale în schimbul informaţiilor? Depinde ce fel de favoruri. Dacă te roagă să-i împrumuţi maşina, s-o ajuţi să-şi mute mobila, nu-i nimic compromiţător.

Dar ce te faci atunci când afli o informaţie pe care dacă ai publica-o sursa ta ar fi pusă într-o postură foarte proastă? Acum eşti între ciocan şi nicovală, între prietenia cu sursa ta şi interesul publicului de a afla adevărul. Oricât de prieten ai fi cu sursa ta, nu ai voie să ascunzi (ignori, cosmetizezi) o astfel de informaţie.  E o decizie pe care trebuie să o iei asumându-ţi riscul ca, dacă publici informaţia negativă, sursa să nu te mai ajute pe viitor, să se simtă trădată, să nu te mai considere prieten.

Tot în numele prieteniei voastre, sursa ar putea să-ţi ceară să publici nişte informaţii care ar avantaja-o. Nu sunt neapărat informaţii false, dar sunt informaţii pe care nu le-ai publica în mod normal fiindcă nu au valoare de informare. Dacă o vei refuza, o să considere că nu vrei s-o ajuţi şi s-ar putea să nu te ajute nici ea când vei avea nevoie de informaţii. Dacă vei publica, cedând insistenţelor sursei, îi vei servi publicului ceva fără valoare şi poţi fi suspectat că faci PR pentru persoana în cauză.

Deci cât de prieten poţi fi cu sursa ta? Asta în măsura în care va trebui să pui mai presus valorile muncii tale decât prietenia.

Citeste continuarea