“… o dregem noi, pe parcurs, din update-uri” – este una dintre ideile păcătoase care încă mai circulă printre oamenii care fac jurnalism online. E firesc să nu aştepţi prea mult pentru a publica o ştire, concurenţa nu te iartă. Însă te-ai asigurat înainte că măcar: informaţiile sunt adevărate, surprinzi esenţialul, ceea ce scrii e clar şi fără greşeli gramaticale? Nu vreau să înţelegeţi că viteza de reacţie nu e importantă. Spun doar că nu e cea mai importantă. Vreau ca lumea să conştientizeze că dacă publici o ştire înaintea concurenţei nu înseamnă că eşti mai bun.

De fiecare dată când aud îndemnul din titlu mă gândesc la următorul banc:

Un marinar bâlbâit este pus de colegii săi pe catarg să anunţe eventualele pericole.

Prima zi: Vi, viii, vii, viii, vin piraţii! Toţi sar în apă şi scapă teferi.

A doua zi: Viii, vi, vi, vin… Toţi sar în apă şi scapă teferi. Erau piraţii.

A treia zi, la fel. Nimeni nu mai aştepta să audă continuarea. Toţi săreau în apă cum auzeau primul “vi”.

A patra zi: Vi, viii… Toţi sar în apă şi… aud continuarea… vi, vii, vin rechinii!

Care ar fi corespondenţa bancului cu publicarea unei ştiri greşite pe care o rectificăm mai târziu:

- Să zicem că tu – cel care publică ştirea – eşti bâlbâitul. Dai ştirea. Scrii că mâine afară o să fie caniculă. Ştirea e greşită, afli că de fapt o să plouă torenţial. Faci un update şi corectezi greşelile;

- Eu sunt cititorul obişnuit, unul dintre marinarii care sar în apă când bâlbâitul anunţă pericolul. Am citit în repezeală ştirea în formă iniţială (greşită), n-am mai avut timp să revin să văd update-urile. A doua zi plec la serviciu în tricou şi cu ochelari de soare, doar că seara ajung acasă ud până la piele, pasibil de o răceală urâtă. Cam ce sentimente crezi că mă încearcă în momentul ăsta când mă gândesc la tine? Citeste continuarea

Este o temă destul de controversată. La fel de bine se poate răspunde cu “da” cum se poate răspunde cu “nu”. Ambele răspunsuri pot fi uşor argumentate. Nu mi-am propus să fac asta. Cred că singurul capabil să răspundă la această întrebare este fiecare dintre noi, punând în balanţă propriile aşteptări. O să înşir însă aici câteva lucruri care te-ar putea ajuta să te hotărăşti dacă vrei să urmezi o astfel de facultate sau nu.

Voi începe discuţia asta cu nişte adevăruri incomode ale meseriei:

Dacă termini o facultate de jurnalism nu înseamnă neapărat că eşti şi bun pentru jobul ăsta. Diploma este doar o hârtie pe care i-o arătăm mamei atunci când ne întreabă pe ce s-au dus banii pe care ni i-a dat în ultimii ani. Asta pentru că o facultate de jurnalism o poţi absolvi şi fără prea mult stres. Deci, să ne înţelegem de la început, diploma aia nu are foarte mare valoare pe piaţa muncii. Nu sunt foarte mulţi şefi de redacţii care să ţină cont de ea. Important e cu ce rămâi după ce termini, adică dacă ai făcut facultatea pentru tine, nu pentru diplomă.

Poţi fi un jurnalist foarte bun şi fără să urmezi o facultate de profil. Să presupunem că alegi să faci o facultate cu profil economic, că eşti pasionat de scris, îţi faci un blog pe care exersezi, mai citeşti câte ceva despre noţiunile jurnalistice de bază – pe scurt, scrii bine despre un domeniu pe care-l cunoşti bine. Ai toate şansele să fii mai potrivit pentru un post de jurnalist pe domeniul economic decât un absolvent de jurnalism, care nu cunoaşte domeniul la fel de bine ca tine. Nu e însă o regulă.

Degeaba ştii multe dacă stai prost cu nervii. O regulă nescrisă a acestei meserii este că trebuie să fii flexibil (foarte flexibil). Adică trebuie să te obişnuieşti: să nu comentezi când ţi se spune că ai de stat la serviciu încă opt ore peste program; să fii pregătit să accepţi că nu eşti cel mai deştept şi întotdeauna dacă vrea cineva să ţi-o tragă o poate face (de multe ori chiar o face); să fii pregătit să fii luat peste picior de cititorii care comentează pe site; să îţi înţelegi şeful care te face idiot, chiar dacă aparent nu e vina ta că o vedetă ţi-a promis un interviu şi ţi-a spus cu cinci minute înainte că nu se poate realiza fiindcă are programare la coafor… Deci stai bine cu nervii?

Jurnalismul nu e ce ai văzut prin filme. Poate că una dintre cele mai grele misiuni ale şcolilor de jurnalism este să le scoată din cap studenţilor stereotipurile despre această meserie. Literatura, filmul şi unele articole mai puţin responsabile prezintă munca asta foarte idealizat. Unii dau la jurnalism visând doar să apară la televizor, să fie vedete.

Ce te-ar putea învăţa o facultate de jurnalism:

Noţiuni şi reguli de bază. Ca orice domeniu, jurnalismul funcţionează pe baza unor proceduri şi a unor reguli: trebuie să ştii cum să decizi care sunt informaţiile relevante şi care nu, trebuie să ştii cum să aduni informaţiile, să ştii cum să comunici cu sursele, cum să redactezi informaţiile şi multe altele. Le poţi învăţa şi în redacţie, dar nu prea va avea nimeni timp să ţi le explice cum trebuie (adică structurat). Vei şti ce e o ştire, ce e un reportaj, cum se face un interviu, ce e o piramidă inversată, ce înseamnă off the record sau on the record şi alte lucruri elementare dacă mergi la cursuri şi dacă eşti atent.

Vei învăţa din experienţele altora. Profesorii te pot îndruma către destule cărţi din bibliotecă sau articole de pe Internet scrise de oameni care şi-au petrecut întreaga viaţă în acest domeniu: au reuşit multe, dar au şi greşit mult. Dacă eşti puţin şmecher o să profiţi de şansa de a învăţa din greşelile lor şi n-o să aştepţi să înveţi din greşelile tale. Nu cred că trebuie sa ne conducem numai după principiul că doar experienţa e cea care contează. Decât să aştepţi 30 de ani să aduni experienţă, mai bine pui mâna şi citeşti niste cărţi scrise de unii care au făcut greşeala să aştepte Ideea e că peste 30 de ani de acumulat experienţă va fi, poate, destul de târziu să te bucuri cum trebuie de ea. Asta că tot există o întrebare, menită să-ţi spulbere visele, care ţi se pune atunci când te angajezi: “ce experienţă ai?”.

Vei învăţa că totul se învaţă. În viaţa ta de viitor jurnalist vei fi de multe ori pus în faţa situaţiei de a aborda teme despre care nu ştii nimic. Şi cel mai nasol e că de multe ori ai doar câteva ore la dispoziţie să afli. Vei învăţa (sper), în facultate, un mic truc legat de jurnalism, acela că poţi reduce totul la nişte paşi simpli: 1) tehnici de documentare (vei şti unde să cauţi şi cum să cauţi informaţia); 2) evaluarea informaţiilor (vei şti să filtrezi informaţiile relevante); 3) tehnici de redactare (vei şti să le spui şi altora ce ai aflat tu, într-o formă accesibilă). Adică vei şti cum să procedezi (că tot am vorbit de proceduri). Cred că facultatea de jurnalism te pregăteşte să faci faţă necunoscutului, să înţelegi că totul se poate învăţa uşor dacă ştii unde şi cum să cauţi.

Cultura profesională. Cred că e foarte important să ştii cum funcţionează sistemul, să ai o imagine de ansamblu asupra acestui job. Citeste continuarea

Nu este o regulă, fiecare îşi notează ceea ce consideră relevant. Totuşi, în linii mari, agenda unui jurnalist ar trebui să conţină:

- contacte ale principalelor surse de informare;

- liste de subiecte;

- un calendar al evenimentelor importante;

Acum rămâne să ne hotărâm dacă vom folosi o agendă clasică sau una electronică. Eu urăsc agendele clasice Însă unii sunt nostalgici şi cred în argumentele-clişeu că agenda clasică nu se strică niciodată şi c-o poţi purta cu tine oriunde. Ok, la fel de bine o poţi pierde sau o poţi scăpa într-o fântână arteziană. De-aia vă recomand să folosiţi o agendă electronică, de preferat o aplicaţie web. Printre avantajele celei din urmă s-ar număra:

- backup şi export. Două funcţii care ne ajută să ne păstrăm în siguranţă datele;

- search. Găsim rapid informaţiile de care avem nevoie, nu stăm să răsfoim;

- mobilitate. Nu suntem nevoiţi să purtăm agenda după noi, putând s-o accesăm de pe orice dispozitiv conectat la Internet;

- share + print. Putem împărţi informaţia cu alţii;

- edit. Putem să modificăm uşor informaţiile, fără să mai avem parte de clasicele mâzgăleli. Totodată, putem multiplica rapid informaţia;

- alerte. Poate cel mai important este faptul că putem seta o “alarmă”, care să ne amintească, cu puţin timp înainte că urmează să aibă loc un eveniment.

Cum gestionăm partea cea mai grea din agendă: calendarul evenimentelor

Să luăm un exemplu. Presupunem că suntem nişte jurnalişti care scriu pe domeniul IT. Cele mai multe dintre evenimentele care se întâmplă în zona noastră de interes sunt previzibile. Conferinţele IT, lansările de produse, târgurile IT, bursele de joburi de profil, acestea şi altele sunt evenimente despre care aflăm cu ceva timp înainte că vor avea loc. E bine să le avem notate undeva pentru ca, furaţi de vârtejul ştirilor, să nu uităm de unele dintre ele şi să fim prinşi nepregătiţi. Deci vom trece într-o agendă: numele evenimentului; data/ora/locul desfăşurării evenimentului şi eventual o scurtă descriere a sa.

Cea mai bună opţiune pentru a gestiona un calendar cu evenimente este, în opinia mea, să folosim o aplicaţie web. Dintre avantajele pe care le-am enumerat mai sus, aici vom găsi de mare trebuinţă funcţia prin care putem seta alerte (memento-uri). Practic, tot ce trebuie să facem este să ne notăm toate detaliile evenimentului şi să optăm ca aplicaţia să ne trimită o alertă prin email sau prin sms cu câteva zile înainte. Aşa scăpăm de grija că e posibil să ratăm un eveniment sau să aflăm de el exact în ziua desfăşurării şi să n-avem timp să ne facem o acreditare.

Iată câteva aplicaţii web cu funcţii de calendar: Google Calendar; Windows Live Calendar; Ubidesk; CalendarFly. Şi pentru cei care preferă aplicaţiile desktop: Microsoft Office Outlook sau Mozilla Sunbird.

Citeste continuarea

Ele pot face diferenţa între redacţiile online bune şi cele slabe. Asta pentru că prin ele poţi vedea: puterea de concentrare, viteza de reacţie, organizarea, viziunea şi capacitatea de a evalua rapid informaţii relevante.

Voi porni discuţia cu nişte exemple de evenimente în desfăşurare: alegerile politice (parlamentare, prezidenţiale, locale…), meciurile de fotbal (cu deja clasicele livetext-uri), accidentele (prăbuşirea unui avion, un accident feroviar, un accident auto cu multe victime…), conferinţele/târgurile (de ex. cele pe teme financiare, IT, media, auto…) etc. De ce sunt ele un caz special? Pentru că putem relata despre aceste evenimente chiar pe parcursul desfăşurării lor.

Iată şi punctul sensibil: Câte dintre redacţiile online au definit reguli/standarde pentru abordarea evenimentelor în derulare şi câte fac lucrul ăsta la întâmplare?

Standardele pe care ni le impunem ne-ar ajuta să fim rapizi şi consecvenţi. Nu suntem în fiecare zi geniali, nu găsim abordări spectaculoase mereu, dar dacă suntem un pic organizaţi putem face treabă bună. Iar regulile nu trebuie să fie nişte reţete standard, ele trebuie adaptate, testate, schimbate.

Mai jos, un posibil model de raportare la evenimentele în desfăşurare:

Pasul 1: Ţinem şedinţa de sumar. Câte dintre redacţiile web fac aşa ceva? Nu ştiu, însă ştiu că toate ar trebui să o facă. Acesta este momentul în care punem pe “tablă” evenimentele principale ale zilei. Tot aici identificăm o parte din evenimentele în desfăşurare (cele previzibile). În cazul în care apar evenimente imprevizibile, se impune o nouă şedinţă. Probabil că veţi crede că sunt prea multe şedinţe, însă, contrar aparenţelor, vom câştiga timp.

Pasul 2: Împărţim sarcinile. Alegem redactorii (şi editorii multimedia – dacă avem aşa ceva) care se ocupă de fiecare subiect. Sarcinile lor ar trebui să fie:

- găsesc surse de informare (ideal ar fi să poată relata de la faţa locului);

- produc/editează conţinutul multimedia;

- scriu ştirea care anunţă evenimentul;

- urmăresc toate sursele de informaţie credibile, mai ales concurenţa, cel puţin până se încheie evenimentul;

- actualizează permanent ştirea care anunţă evenimentul;

- concep articole care susţin ştirea iniţială.

Pasul 3: Facem un plan editorial pe baza momentelor cheie ale evenimentului şi încercăm să identificăm blocurile de informaţii:

- Vom face asta urmărind programul evenimentului (în cazul în care este un eveniment previzibil) sau încercând să intuim desfăşurarea lui;

- Stabilim tipurile de informaţii prin care prezentăm evenimentul (ştiri, relatări, declaraţii/reacţii/mini-interviuri, opinii…);

- Evaluăm tipurile de media care pot susţine articolul/articolele (video – dacă este posibil, chiar live streaming -, foto, audio, infografice, linkuri);

- Hotărâm dacă punem totul într-un singur articol sau scriem mai multe articole despre eveniment. În funcţie de cât de bine luăm această decizie, publicul va accesa mai uşor sau mai greoi informaţia. Eu aş opta pentru varianta cu mai multe articole, dar aş avea grijă să le link-uiesc între ele, adică să le grupez (fie într-o categorie specială, fie prin tag-uri, fie prin topic-uri…). De ce aş face asta: pentru că informaţia nouă poate fi promovată mult mai uşor; motoarele de căutare vor găsi mai uşor informaţia mea; nu obosesc cititorul aruncându-i în faţă o gramadă de text. Citeste continuarea

De ce apar virgule între subiect şi predicat în presă? De ce apar dezacorduri, pleonasme, fraze fără sens… ? Din grabă, comoditate sau prostie? Probabil că sunt prea optimist, dar cred că de puţine ori asta se întâmplă din neştiinţă. Bag mâna în foc că de cele mai multe ori se întâmplă dintr-un motiv cât se poate de stupid: oamenii nu-şi recitesc textele imediat după ce le scriu.

E confortabil să ştii că există o plasă de siguranţă care să te prindă atunci când calci alături – corectorul. S-ar putea să ne coste o astfel de gândire, pentru că trendul este să se renunţe la această funcţie. Sunt publicaţii care au început deja să elimine corectura pentru a face economie de timp şi de bani. Asta are încă un efect: responsabilizarea celor care scriu.

Pe scurt, ce trebuie să înţelegem este că direcţia către care mergem înseamnă ASUMARE. Citeste continuarea

Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.

Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:

1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.

2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.

3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul.

4. Ajungi la poarta redacţiei. Te apuci să scrii. Constaţi că habar nu ai, dar nu ai nici timp să cauţi alte surse care să te lumineze. Publici articolul fără să înţelegi de fapt despre ce scrii. Îţi scapă o prostie în text. Una mare.

5. A doua zi, mii (zeci de mii sau sute de mii) de oameni vor râde de tine.

Ce învăţătură tragem de aici? Ţi-a fost ruşine de un om – de sursa ta – şi te-ai făcut de râs faţă de câteva mii de oameni. Nu era mai simplu să rişti să pari prost doar în faţa sursei tale, să recunoşti că nu ştii despre ce vorbeşte, să ceri ajutor? Reuşeai astfel ca miile de oameni care ţi-au citit textul să te considere impecabil Citeste continuarea

Gândeşte-te că trebuie să-i descrii unui prieten o persoană pe care n-a mai văzut-o niciodată şi pe care trebuie s-o întâlnească într-o gară aglomerată. Poţi face asta în aşa fel încât s-o recunoască imediat? E o întrebare drăguţă pe care am auzit-o la un curs, la facultate. Cred că merită să te gândeşti la ea atunci când ai de făcut un portret jurnalistic.

Ca să reducem teoria, putem spune că portretul, ca gen jurnalistic, reprezintă răspunsul la două întrebări esenţiale: “cine este personajul nostru?” şi “cum este el?”. Întrebarea “cine?” o putem orienta către realizările personale şi profesionale ale personajului, iar “cum?” se referă mai mult la caracter, înfăţişare şi percepţie (ce spun despre el cei din jurul lui – prieteni sau duşmani).

Chiar dacă poate fi suspectat de o puternică încărcătură subiectivă, portretul este un gen de informare, la graniţă cu reportajul, ancheta şi interviul.

Ponturi

1. Când publicăm un portret? Nu este o regulă, însă un portret merită să fie publicat atunci când personajul nostru este în atenţia publică pentru că a făcut sau i s-a întâmplat ceva important (se căsătoreşte, moare, câştigă un premiu, este nominalizat într-o competiţie importantă, este lăudat de nume prestigioase, intră într-o afacere importantă…) – deci avem ca pretext un eveniment.

2. Cum ne alegem personajul? Situaţiile sunt două la număr: a) omul este o personalitate; b) personajul este un om obişnuit, dar a făcut ceva ieşit din comun – un exemplu bun în acest sens este tipul eroului (pilotul de avion care a salvat sute de vieţi datorită priceperii sale; pompierul care a salvat un copil dintr-un incendiu…).

3. Care este cea mai bună sursă? Chiar dacă unii mă vor contrazice, sunt foarte convins că omul căruia vrem să-i facem portretul este cea mai bună sursă pentru noi. Şi putem să facem aici o paralelă cu pictura. Oare succesul unui portret realizat de un pictor nu vine din faptul că te are în faţa lui atunci când te pictează? La fel stau lucrurile şi cu portretul jurnalistic. Sunt sigur că putem afla multe din: o întâlnire faţă în faţă cu personajul nostru, o discuţie (mai vie sau mai ternă), un schimb de priviri (mai arogant, mai amical, mai rece…), o strângere de mână (mai fermă sau mai moale), un ton al vocii (mai calm sau mai agitat) etc. În cazul în care avem posibilitatea să realizăm un interviu cu subiectul nostru, este foarte important cadrul în care-l organizăm. Una este să mergem acasă la personaj şi să putem aduna şi detalii de decor, care spun multe despre personalitatea sa, şi alta e să ne întâlnim într-o cafenea oarecare, lucru care ne-ar indica cel mult preferinţele intervievatului nostru pentru un anumit tip de spaţii de acest gen. Putem face însă un portret şi fără să ne întâlnim cu personajul, pentru că interviul cu el nu este întotdeauna posibil. Omul poate nu vrea să vorbească sau este mort. Avem la îndemână celelalte metode de colectare a informaţiilor: (consultarea surselor fizice, intervievarea celor care-l cunosc pe omul nostru şi observaţia). Atenţie însă la oamenii pe care-i intervievaţi, aflaţi întâi care este relaţia lor cu personajul nostru. Altfel, poate confesiunea va fi prea pozitivă, prea negativă…

4. Nu confundăm portretul cu CV-ul sau biografia. Mulţi au impresia că dacă au redactat simpla biografie sau CV-ul unui om au făcut un portret jurnalistic. Nimic mai fals. Portretul trece dincolo de enumerarea cronologică a realizărilor profesionale. El are viaţă, nuanţă, dinamism, îţi spune şi cum este omul, nu doar cine este sau ce a făcut.

5. Ghilimelele. Se spune, pe bună dreptate, că un profil nu este complet dacă nu are citate. Ghilimelele dau viaţă portretului pe care vrem să-l facem, fie că este vorba chiar de cuvintele personajului nostru (în cazul în care l-am intervievat), fie că este vorba de părerile celor care-l cunosc. Citeste continuarea

Jurnaliştii nu pot fi prezenţi întotdeauna în locul în care se întâmplă un eveniment. De exemplu, undeva în creştetul munţilor are loc un accident aviatic în care mor zeci de oameni. Ca să ajungă acolo, jurnaliştilor le-ar lua probabil câteva ore. Dar să presupunem că exact în momentul accidentului un turist era în apropiere, avea o cameră video la îndemână şi a filmat întreaga scenă. El este singurul care are imaginile din momentul accidentului. Totodată, el este şi o sursă cheie pentru jurnalişti. A fost la faţa locului şi a văzut ce s-a întâmplat. În momentul de faţă, turistul are mai multe opţiuni: poate da înregistrarea televiziunilor, site-urilor specializate, ziarelor pentru ediţiile online, poate intra în direct prin telefon într-un jurnal de ştiri sau poate să posteze pe blogul personal înregistrarea şi întreaga poveste. Mai poate da un mesaj pe Twitter, mai poate uploada filmul pe YouTube şi lista poate continua. Orice ar face din ce am enumerat aici s-ar numi jurnalism cetăţenesc (citizen journalism).

Fără să ironizăm pe nimeni, putem să rezumăm foarte simplu conceptul de jurnalism cetăţenesc spunând că este un jurnalism făcut de amatori. Sunt oameni obişnuiţi, care nu au neapărat o pregătire jurnalistică, dar care vor să le spună sau să le arate şi altora ce au văzut sau ce au trăit ei. Fac exact ceea ce fac jurnaliştii profesionişti: adună informaţii, decid dacă sunt relevante pentru public, le pun într-o formă jurnalistică (le atribuie semnificaţii) şi le distribuie publicului. Nu de puţine ori, munca lor este la fel sau chiar mai valoroasă decât a jurnaliştilor profesionişti. Am putea să le spunem jurnalişti  de ocazie, pentru că au avut ocazia să fie martorii unor întâmplări ieşite din comun.

Putem privi dezvoltarea jurnalismului cetăţenesc din perspectiva a două procese importante în industria media: producţia de conţinut şi distribuţia de conţinut. Până nu demult, era destul de complicat să faci o fotografie sau un filmuleţ. Acum, cu un simplu telefon mobil le poţi face pe amândouă fără mare efort. Deci e mult mai simplu să creezi conţinut jurnalistic. Tot nu cu mult timp în urmă, nu era foarte la îndemână să transmiţi o informaţie unui public numeros. Acum poţi să publici o informaţie pe Internet într-un timp foarte scurt şi având costuri foarte mici. Concluzia e una simplă: evoluţia tehnologiei a schimbat complet logica tradiţională a producţiei şi a distribuţiei de conţinut jurnalistic. Aproape oricine poate produce acum o informaţie pe care o consideră valoroasă şi să o distribuie unui public numeros.

Citizen journalism nu înseamnă doar user-generated content (UGC)

Mai multe companii media importante au îmbrăţişat ideea şi au înţeles că ajutorul din partea jurnaliştilor de ocazie nu este deloc de neglijat, aşa că au creat platforme prin care utilizatorii obişnuiţi pot contribui cu conţinut: iReport (CNN), uReport (Fox News), Your news (BBC), CBSEyeMobile (CBS), Sharek (Al Jazeera) etc. De asemenea, au fost create platforme independente, fără nicio legătură cu grupurile media tradiţionale, prin care jurnaliştii amatori pot să publice conţinut (OhMyNews, AllVoices, Bleacher Report, Cell Journalist, Demotix, Citizen News – YouTube, Helium, NowPublic etc.).

Reţelele sociale, Twitter-ul, platformele video, platformele foto au împins jurnalismul cetăţenesc înspre o nouă dimensiune, cea a jurnalismului colectiv, în care mai multe persoane pot contribui la construirea unui subiect/a unei poveşti. Practic, în jurul unui topic oricine poate adăuga “piese” (poze, clipuri, text, audio).

Dar jurnalismul cetăţenesc este ceva ce depăşeşte sfera UGC. Şi cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de blogurile personale. Practic fiecare dintre autorii de blog este un mic patron de publicaţie. Are regulile lui, creează conţinut media şi-l distribuie către un public prin propriile mijloace, fără să apeleze la un grup media. În consecinţă, bloggerii nu sunt doar simpli useri, ci au şi  calitatea de distribuitori de informaţie, de “proprietari” ai unui mijloc de distribuţie.

Ameninţă jurnalismul cetăţenesc statutul jurnalismului convenţional?

Un medic, un economist, un avocat, un mecanic auto, care îşi fac bloguri pe care publică periodic noutăţi din domeniu, opinii, sfaturi şi analize pot rivaliza oricând cu paginile specializate ale unor reviste. E clar, e o concurenţă, iar mulţi jurnalişti din media tradiţionale se simt ameninţaţi. Ameninţarea există, însă este pozitivă, pentru că stimulează competiţia. Citeste continuarea

Suntem obişnuiţi să ascultăm poveşti. Facem asta în fiecare zi: colega de facultate ne spune ce a văzut în vacanţă la Paris, mama ne spune cum a stat la coadă trei ore la medic fiindcă ăia care aveau pile intrau înainte. Mai sunt şi poveşti pe care le auzim fără să vrem: o tipă care se ceartă la metrou cu iubitul prin telefon, un bătrânel care vorbeşte în autobuz despre băiatul său care a inventat nu ştiu ce chestie etc. Viaţa noastră de zi cu zi e plină de poveşti.

Ok. Acum să aruncăm o privire asupra presei. Îmi asum riscul de a fi acuzat de superficialitate şi identific patru mari tipuri de informaţie pe care presa le produce: informaţiile utilitare (numerele la loto, vremea, cursul valutar etc.), interviurile, opiniile (editoriale, comentarii, analize) şi poveştile (ştirile, reportajele, anchetele, potretele etc.). Despre cele din urmă vreau să vorbim în articolul de faţă.

Ideea e simplă: Oamenii dau viaţă ştirilor pe care le faceţi. Căutaţi-i, aflaţi cine sunt, ce fac, ce-au făcut, ce n-au făcut, cum sunt etc. Pe scurt, în spatele fiecărei ştiri se ascunde o poveste. Hai s-o aflăm!

Jurnaliştii cu experienţă ştiu că vor râde, probabil, dacă vor citi acest text. Pentru ei e firesc să alerge după ceva care să dea savoare informaţiei brute. Să ne gândim că avem o ştire că o bancă a pierdut câteva miliarde de dolari din cauza unui angajat. E un exemplu grosier Cred că nu-i niciun dubiu că pe toţi ne interesează povestea acelui om şi că este poate cel mai valoros detaliu al articolului nostru.

Ştirile vorbesc, de cele mai multe ori, despre oameni. Fiecare om are o poveste. Unii jurnalişti ştiu să o caute şi să o spună, alţii se rezumă la a spune doar “ce s-a întâmplat”. Dar nu doar oamenii au poveşti de spus, ci şi obiectele/lucrurile. O companie, un oraş, o ţară, un continent au toate povestea/poveştile lor. Acestea din urmă duc tot la oameni (cei care le-au creat, cei care au avut legătură cu ele).

Povestea constituie, de cele mai multe ori, background-ul articolelor de presă. Asta nu-i neapărat ceva rău, însă,  pe principiul “tăiem ce-i în coadă”, se întâmplă să fie prima sacrificată atunci când e nevoie de spaţiu. Din păcate, nu mulţi au răbdare să rescrie atunci când li se spune să scurteze.

Uneori informaţia actuală poate fi banală, însă pusă în oglindă cu povestea, cu background-ul, putem scoate informaţii spectaculoase. Povestea din spatele ştirii poate transforma un fapt divers într-un articol care merită citit pe nerăsuflate.

Ştiu că mulţi înjură ştirile de la ora 17 de la Pro TV, mai ştiu că tot mulţi sunt şi cei care le urmăresc. De ce? Simplu. Ei au ştiut să speculeze cel mai bine povestea din spatele faptului divers. Un accident de circulaţie în care au murit doi oameni (cifra e subiectivă) este ceva relativ banal, dacă e să judecăm din punct de vedere jurnalistic. Ştirea capătă însă dramatism atunci când afli că de fapt în accident murise şi o mireasă care tocmai fusese “furată” în noaptea nunţii. De aici începe povestea, de aici construcţia capătă emoţie.

Ce face povestea interesantă

Subiectul. Există ceva remarcabil, un detaliu de la care să pleci?

Drama / Succesul / Comicul. Sunt ingrediente care stârnesc emoţii. Ele n-au cum să nu trezească interes.  Probabil că unii vor adăuga “sexul”

Autenticitatea. Vocile (citatele) valorează mult într-o istorisire. Ele dau viaţă textului.

Stilul direct, simplu. Există un îndemn jurnalistic clasic: “Scrie cum vorbeşti!”. În traducere: nu încerca să impresionezi, nu scrie în aşa fel încât să fie nevoie să merg la dicţionar să înţeleg ce-ai vrut să spui

Sinceritatea. Publicul va simţi când exageraţi. Nu trebuie să fie totul senzaţional. Citeste continuarea

Nu mai ştiu cine naiba zicea că nu există femei urâte, ci doar femei nearanjate. Bine, ca să fim răutăcioşi, mai e şi răspunsul misogin: există doar bărbaţi care n-au băut destul În fine, să trec peste luuuunga paranteză. La fel este şi cu unele articole jurnalistice din domeniul financiar. Când vezi un morman de cifre, de zecimale, de estimări, de formule… Huh, deja cred că te întrebi: bă, n-am băut destul? De fapt răspunsul este că ştirea n-a avut un stilist tocmai strălucit.

La fel ca o femeie frumoasă, o ştire trebuie să te facă să vrei s-o priveşti din lead până-n picioare. Însă m-am lăsat de multe ori păgubaş când a fost vorba să citesc astfel de articole. Nu pentru că subiectul în sine n-ar fi fost interesant, ci pentru că n-am avut răbdarea (sau timpul necesar) să mă concentrez să înţeleg cifrele. Deşi dau senzaţia de precizie atunci când le folosim în ştiri, cifrele ridică serioase probleme de concentrare.

Am încercat să mă documentez despre câteva dintre provocările pe care le implică folosirea cifrelor în articole şi am identificat câteva soluţii pentru a ne face viaţa mai uşoară. Iată ce a ieşit:

NOŢIUNI ELEMENTARE

1) Verificăm cifrele

Hai să ne gândim ce ar însemna să uiţi un zero atunci când anunţi preţul ultimului model al unei maşini. Probabil cei mai mulţi îşi vor da seama că e o greşeală, vor verifica, te vor înjura că măcar pentru o secundă i-ai făcut să creadă că e vorba de un chilipir, că şi-l pot permite. Ce-ar însemna să faci nişte calcule în grabă şi să faci estimări greşite legate de performanţa unei companii? Probabil că-i vei produce nişte prejudicii de imagine, dacă instituţia pentru care lucrezi e suficient de influentă. Dar pot fi şi cazuri mai simple: când greşim vârsta unui personaj, când greşim anul lansării unui produs, o dată a unui eveniment important. Toate sunt greşeli care ne vor costa credibilitatea.

2) Selectăm cifrele esenţiale

Păstrăm doar cifrele relevante pentru articolul nostru. Prea multe cifre vor crea haos, iar materialul nostru va fi obositor, greu de înţeles. Unii folosesc din aroganţă (nu vreau să-i bănuiesc de prostie) prea multe cifre, să arate cât de documentaţi sunt ei. Multe cifre nu înseamnă neapărat multă informaţie.

3) Totuşi, există soluţii şi pentru mai multe cifre

Sunt cazuri în care chiar avem multe cifre importante. De exemplu, au fost introduse noi taxe. Ar fi destul de greu de urmărit aceste cifre în text. Soluţia cea mai elegantă este să folosim tabele şi infografice. Şi, ca să fim eleganţi până la capăt, nu povestim în text cifrele pe care le prezentăm deja în tabele sau grafice. Ar fi redundant, inestetic, ilizibil…. neprofesionist. În text putem anunţa decizia, numărul taxelor, data la care intră în vigoare, cine sunt cei afectaţi, care sunt avantajele, care sunt dezavantajele, precizăm dacă se renunţă la alte taxe, reacţii/poziţii oficiale etc.

4) Aproximăm cifrele

E mai simplu să spunem “X a câştigat peste 30 de milioane de dolari” decât ” X a câştigat 30.345.321 de dolari”. Nu câştigăm precizie dacă alegem a doua variantă. Nimeni n-o să reţină cifra exactă.

Avem la îndemână câteva opţiuni atunci când avem de aproximat o cifră. Putem spune: aproape, peste, mai mult de, mai puţin de, aproximativ, în jur de, circa…

Atenţie! Orice variantă am alege, vom putea fi acuzaţi că suntem părtinitori. Dacă spunem că “Guvernul a mărit pensiile cu mai mult de 18%” vom putea fi suspectaţi de simpatii. Dacă spunem că “a mărit pensiile cu mai puţin de 19%” poate părea că nu ne e prea simpatic Guvernul . În manualul de jurnalism de la Polirom (vol. II), Marcel Tolcea apreciază că “prepoziţia peste are o mai mare putere, este pozitivă, urcătoare, în timp ce adverbele aproape şi aproximativ sunt descrescătoare”. Nu e tocmai ok. Dacă nu suntem atenţi, putem cădea în capcana lui pozitiv-negativ. Cât de urcătoare şi pozitivă poate fi o expresie de genul “peste 200 de morţi”?

Deşi conţin în ele mai multă nuanţă, aş prefera să folosesc: aproape, peste, mai mult, mai puţin.

Cred că inspiră nesiguranţă, lipsă de fermitate,  imprecizie: aproximativ, în jur de, circa.

5) Traducem cifrele, le contextualizăm/comparăm

Pentru o mare parte a publicului o cifră nu spune prea multe de una singură. Poate că în loc de prezentarea unei proceduri complicate de calcul al unei dobânzi ar fi mai potrivit să spunem simplu că la sfârşit vei încasa cu 10% mai mulţi bani decât ai depus. Asta înseamnă să traducem cifrele.

Să luăm exemplu averea unui om de afaceri. Să zicem că are o avere estimată la 3 miliarde de euro. Ok, acum vine întrebarea firească: “ce înseamnă această cifră?”. Deci contextualizăm şi comparăm. Ne-ar ajuta mai mult să înţelegem cât înseamnă această sumă dacă am da câteva exemple de genul: ocupă locul 20 în topul celor mai bogaţi oameni ai lumii; cu banii ăştia şi-ar putea cumpăra nu ştiu câte  fabrici, case, maşini; un angajat care câştigă 1000 de euro lunar ar reuşi să adune o astfel de avere în 250.000 de ani

La fel, în cazul informaţiilor de genul: “Ministerul X a cheltuit suma Y pentru publicitate”. Ok, e mult? E puţin? Cât la sută din bugetul alocat înseamnă această sumă? Cum puteau fi cheltuiţi aceiaşi bani mai eficient? Putem face comparaţii cu alte ministere sau cu alte ţări.

REGULI DE REDACTARE

1) Unde punem “de” şi unde nu

Am găsit foarte bine structurată această regulă în ghidul de scriitură al ziarului Adevărul. Necesită atenţie, cel puţin la valorile mai mari de 100 O voi reda integral:

“De la 1 la 19 se scrie fără prepoziţia de, iar de la 20 la 100, cu de. Regula este valabilă şi pentru numerele mai mari de 100. Decisive sunt ultimele două cifre. Exemple:

7 ani, 19 ani, 20 de ani, 75 de ani, 100 de ani

101 ani, 119 ani, 175 de ani, 200 de ani…

20.007 ani, 20.017 ani, 20.143 de ani, 20.993 de ani.

Pentru numerele cu zecimale, varianta corectă este: 1,2 ani; 7,3 ani…” Citeste continuarea