V-aţi imaginat vreodată un meci de fotbal fără minge? La fel ar arăta şi o zi din viaţa unui jurnalist dacă în centrul valorilor sale nu s-ar afla adevărul. Şi, deşi pare un păcat minor, a generaliza e echivalent, în cazul unui jurnalist, cu a minţi.

Faptul că o statistică arată că peste 70% din medici iau şpagă nu te îndreptăţeşte să spui că “medicii iau şpagă”. Nu există nicio scuză, chiar dacă n-ai făcut-o intenţionat. Aş putea spune, dacă aş ignora dintre circumstanţele atenuante prostia şi neatenţia, că prezentarea unui caz particular drept o situaţie generală de către un jurnalist se numeşte manipulare.

Câteva exemple de generalizări

1) Confuzia între majoritate şi întreg

O găsim cel mai uşor în ştirile despre sondaje şi statistici. Putem avea tendinţa ca atunci când procentul este mai mare de 50% să asociem imprecis cu 100%. De exemplu, “90% din studenţii români cred că diplomele nu au valoare” poate fi transformat, din neatenţie, în “Studenţii români nu mai cred în valoarea diplomei”. Dar ar fi incorect să-i includem şi pe ceilalţi 10% în aceeaşi categorie. Citeste continuarea

De ce apar virgule între subiect şi predicat în presă? De ce apar dezacorduri, pleonasme, fraze fără sens… ? Din grabă, comoditate sau prostie? Probabil că sunt prea optimist, dar cred că de puţine ori asta se întâmplă din neştiinţă. Bag mâna în foc că de cele mai multe ori se întâmplă dintr-un motiv cât se poate de stupid: oamenii nu-şi recitesc textele imediat după ce le scriu.

E confortabil să ştii că există o plasă de siguranţă care să te prindă atunci când calci alături – corectorul. S-ar putea să ne coste o astfel de gândire, pentru că trendul este să se renunţe la această funcţie. Sunt publicaţii care au început deja să elimine corectura pentru a face economie de timp şi de bani. Asta are încă un efect: responsabilizarea celor care scriu.

Pe scurt, ce trebuie să înţelegem este că direcţia către care mergem înseamnă ASUMARE. Citeste continuarea

Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori :) Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.

Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:

1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.

2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.

3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul. Citeste continuarea

Una dintre regulile de bază în jurnalism este responsabilitatea jurnaliştilor. Eu n-am identificat responsabilitatea la editorii care au avut de-a face cu următoarea ştire:

“Teorie conspiraţionistă: Gripa porcină, provocată de al-Qaida şi lorzii drogurilor din Mexic“, dată de Realitatea.NET, care citează agenţia Newsin (cu atât mai nasol că o agenţie dă aşa ceva).

“Porci morţi în China, ferme periculoase în Mexic şi un complot al-Qaida cu contribuţia cartelurilor drogurilor din Mexic – iată câteva dintre teoriile ce încearcă să găsească o explicaţie pentru izbucnirea epidemiei de gripă porcină, care a provocat deja moartea a până la 176 persoane. Cercetătorii spun însă că originile epidemiei nu sunt nici pe departe atât de sinistre.” (Realitatea.net)

Acesta e lead-ul, care nu precizează sursa informaţiei. Însă “genial” este pasajul următor, din care aflăm care ar fi sursa: Citeste continuarea

Mai toate ziarele şi site-urile de ştiri mari au astăzi ştirea cu scrisoarea deschisă a Mihaelei Rădulescu, care-şi acuză fostul soţ, Elan Schwartzenberg, că o ameninţă. Într-adevăr, e o ştire, întruneşte mai multe calităţi: noutate, personalitate, conflict, interes uman, inedit. Nu mulţi şi-au permis să nu o dea. Unii au dat textul integral al scrisorii, alţii au intercalat pasaje din el. Ambele variante sunt ok. Prima ar fi mai de impact, însă acum depinde şi de cât spaţiu beneficiezi. Citeste continuarea

Să ne gândim că avem un articol foarte bun despre un personaj care este acuzat de ceva ilegal sau imoral. Să presupunem că, jurnalişti profesionişti ce suntem, am contactat persoana în cauză, ca să-şi susţină punctul de vedere. Doar că aceasta refuză să comenteze.

Un jurnalist mai puţin inspirat ar spune: “nu dau articolul fiindcă nu am reacţie”. (au fost cazuri)

Aparent e ok, dar doar aparent, mergând pe premisa că regula jurnalistică de bază este ca atunci când într-un articol cineva este acuzat de ceva să avem şi poziţia sa. În cazul de faţă, am proceda greşit, nepublicând articolul. Citeste continuarea

Până unde merge bunul simţ în presă? N-am stat să caut prea mult. Pe seară, văd în feed-ul RSS două titluri care nu fac cinste deloc jurnalismului. Am hotărât să fac o rubrică (Asa nuuu!) pe site, unde voi încerca să semnalez de fiecare dată astfel de lucruri.

1. Pro TV:  “Stai, capra! Si a stat… Un tanar a violat doua capre gestante”

[Click pe poza pentru zoom]

Il intrece pe Eminescu, cred… Fără replică

2. Antena 3 – Sinteza zilei: “Sinteza Zilei: Un copil şi un soldat împuşcaţi. Ţara ne vrea morţi?

[Click pe poza pentru zoom]

Citeste continuarea

Bătălia pentru “bă, să fim noi primii care dau ştirea” îi face pe mulţi să uite cât de important e să verifice informaţia. Sunt unele ştiri (atât de) senzaţionale încât îţi iau minţile şi nu mai pui la îndoială veridicitatea lor.

Am văzut, la un moment dat, o televiziune (nu-i dau numele, nu vreau polemici + că nu mai ţin minte detaliile) care dădea o ştire drept breaking news şi anunţa o tragedie. Prezentatoarea se zbătea să explice ce nasol e. Apoi intră un nene prin telefon şi zice că nu-i chiar aşa nasol şi că incidentul e minor. Hopa, nu mai e breaking news? Păi nu mai e:)

Ce învăţăm de aici e că dacă nu suntem siguri pe informaţie mai bine aşteptăm până avem o confirmare, până aflăm şi din altă sursă. Altfel, credibilitatea noastră în ochii publicului nu va mai însemna nimic. Citeste continuarea

Nu există ştire fără sursă. Este o regulă simplă, de neîncălcat, pe care cred că o putem ţine minte foarte uşor. Cu toate acestea, necitarea surselor este o greşeală frecventă, mai ales în practica jurnalismului online, unde mulţi consideră că informaţiile de pe Internet sunt ale nimănui.

Nu e deloc credibil, atunci când scriem despre ceva ce s-a întâmplat la mare distanţă de noi, să scriem ştirea ca şi cum noi am fi fost acolo. N-o să ne creadă nimeni. Mai bine spunem de unde am aflat: informaţia am aflat-o de la X, care se afla la faţa locului; informează cutare site, cutare televiziune, radioul X, ziarul Y.

Există şi cazul în care noi chiar am fost acolo. Chiar şi atunci trebuie să cităm sursa. Cum adică? Simplu, ne cităm pe noi. Impropriu spus. Ceea ce trebuie să facem este să anunţăm în text prezenţa noastră la faţa locului. Citeste continuarea