E o frenezie mondială. Valurile pe care le face jurnalismul online aproape că ne atrofiază orice gând că s-ar mai putea inventa ceva mai bun. Parcă uităm că web-ul s-a născut abia în 1989 şi că, înaintea sa, televiziunea părea ceva de nedepăşit.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Web-ul este, într-adevăr, cel mai bun canal jurnalistic în acest moment. E fascinant, dărâmă nişte concepte fundamentale ale media – precum acela al comunicării unidirecţionale. Vreau doar să atrag atenţia că înainte să învăţăm să facem jurnalism online nu trebuie să uităm să facem jurnalism.

De aici se desprinde şi ideea pe care am promis-o în titlu. Cred că, de departe, cea mai sigură opţiune falimentară a unei companii media este să-şi identifice brandul cu un canal, fie el şi online-ul. Un brand jurnalistic trebuie să se construiască pe o platformă mult mai solidă: conţinutul. Citeste continuarea

De câte ori aţi auzit cât de tare e jurnalismul online faţă de print fiindcă nu impune limite de spaţiu? Eu de foarte multe ori. Şi unele traininguri de jurnalism online întreţin acest sentiment – că nu există limite, că pe net poţi să scrii oricât. Ironia este că fiecare înţelege ce vrea despre acest “oricât”. Iar adevărul este că, de fapt, există limite (chiar dacă poţi scrie mai mult decât pe print).

Un jurnalist bun ştie că nici pe online nu poate să scrie oricât vrea, ci doar ce e relevant. Să privim atent. Am stabilit deja că unui text îi poate corespunde un singur unghi de abordare. În acest moment, deja am impus o limită: abordarea. Orice detaliu care nu corespunde abordării devinde irelevant, deci chiar dacă avem aceste informaţii nu le includem în text numai pentru că am auzit că pe web “nu contează lungimea”.

Perspectiva prin care considerăm avantaj doar faptul că pe online poţi să scrii mai mult decât în print are şi ea o hibă. Din cauza limitărilor de paginare, în print poţi fi constrâns să scrii mai mult decât e relevant, adică să tragi de text, să bagi umplutură Deci adevăratul avantaj pe care îl oferă online-ul este faptul că îţi permite să scrii fix cât e relevant (deci şi mai puţin decât în print), nu că poţi scrie mai mult decât în print. Citeste continuarea

“… o dregem noi, pe parcurs, din update-uri” – este una dintre ideile păcătoase care încă mai circulă printre oamenii care fac jurnalism online. E firesc să nu aştepţi prea mult pentru a publica o ştire, concurenţa nu te iartă. Însă te-ai asigurat înainte că măcar: informaţiile sunt adevărate, surprinzi esenţialul, ceea ce scrii e clar şi fără greşeli gramaticale? Nu vreau să înţelegeţi că viteza de reacţie nu e importantă. Spun doar că nu e cea mai importantă. Vreau ca lumea să conştientizeze că dacă publici o ştire înaintea concurenţei nu înseamnă că eşti mai bun.

De fiecare dată când aud îndemnul din titlu mă gândesc la următorul banc:

Un marinar bâlbâit este pus de colegii săi pe catarg să anunţe eventualele pericole.

Prima zi: Vi, viii, vii, viii, vin piraţii! Toţi sar în apă şi scapă teferi.

A doua zi: Viii, vi, vi, vin… Toţi sar în apă şi scapă teferi. Erau piraţii.

A treia zi, la fel. Nimeni nu mai aştepta să audă continuarea. Toţi săreau în apă cum auzeau primul “vi”.

A patra zi: Vi, viii… Toţi sar în apă şi… aud continuarea… vi, vii, vin rechinii!

Care ar fi corespondenţa bancului cu publicarea unei ştiri greşite pe care o rectificăm mai târziu:

- Să zicem că tu – cel care publică ştirea – eşti bâlbâitul. Dai ştirea. Scrii că mâine afară o să fie caniculă. Ştirea e greşită, afli că de fapt o să plouă torenţial. Faci un update şi corectezi greşelile;

- Eu sunt cititorul obişnuit, unul dintre marinarii care sar în apă când bâlbâitul anunţă pericolul. Am citit în repezeală ştirea în formă iniţială (greşită), n-am mai avut timp să revin să văd update-urile. A doua zi plec la serviciu în tricou şi cu ochelari de soare, doar că seara ajung acasă ud până la piele, pasibil de o răceală urâtă. Cam ce sentimente crezi că mă încearcă în momentul ăsta când mă gândesc la tine? Citeste continuarea

Ele pot face diferenţa între redacţiile online bune şi cele slabe. Asta pentru că prin ele poţi vedea: puterea de concentrare, viteza de reacţie, organizarea, viziunea şi capacitatea de a evalua rapid informaţii relevante.

Voi porni discuţia cu nişte exemple de evenimente în desfăşurare: alegerile politice (parlamentare, prezidenţiale, locale…), meciurile de fotbal (cu deja clasicele livetext-uri), accidentele (prăbuşirea unui avion, un accident feroviar, un accident auto cu multe victime…), conferinţele/târgurile (de ex. cele pe teme financiare, IT, media, auto…) etc. De ce sunt ele un caz special? Pentru că putem relata despre aceste evenimente chiar pe parcursul desfăşurării lor.

Iată şi punctul sensibil: Câte dintre redacţiile online au definit reguli/standarde pentru abordarea evenimentelor în derulare şi câte fac lucrul ăsta la întâmplare?

Standardele pe care ni le impunem ne-ar ajuta să fim rapizi şi consecvenţi. Nu suntem în fiecare zi geniali, nu găsim abordări spectaculoase mereu, dar dacă suntem un pic organizaţi putem face treabă bună. Iar regulile nu trebuie să fie nişte reţete standard, ele trebuie adaptate, testate, schimbate.

Mai jos, un posibil model de raportare la evenimentele în desfăşurare:

Pasul 1: Ţinem şedinţa de sumar. Câte dintre redacţiile web fac aşa ceva? Nu ştiu, însă ştiu că toate ar trebui să o facă. Acesta este momentul în care punem pe “tablă” evenimentele principale ale zilei. Tot aici identificăm o parte din evenimentele în desfăşurare (cele previzibile). În cazul în care apar evenimente imprevizibile, se impune o nouă şedinţă. Probabil că veţi crede că sunt prea multe şedinţe, însă, contrar aparenţelor, vom câştiga timp.

Pasul 2: Împărţim sarcinile. Alegem redactorii (şi editorii multimedia – dacă avem aşa ceva) care se ocupă de fiecare subiect. Sarcinile lor ar trebui să fie:

- găsesc surse de informare (ideal ar fi să poată relata de la faţa locului);

- produc/editează conţinutul multimedia;

- scriu ştirea care anunţă evenimentul;

- urmăresc toate sursele de informaţie credibile, mai ales concurenţa, cel puţin până se încheie evenimentul;

- actualizează permanent ştirea care anunţă evenimentul;

- concep articole care susţin ştirea iniţială.

Pasul 3: Facem un plan editorial pe baza momentelor cheie ale evenimentului şi încercăm să identificăm blocurile de informaţii:

- Vom face asta urmărind programul evenimentului (în cazul în care este un eveniment previzibil) sau încercând să intuim desfăşurarea lui;

- Stabilim tipurile de informaţii prin care prezentăm evenimentul (ştiri, relatări, declaraţii/reacţii/mini-interviuri, opinii…);

- Evaluăm tipurile de media care pot susţine articolul/articolele (video – dacă este posibil, chiar live streaming -, foto, audio, infografice, linkuri);

- Hotărâm dacă punem totul într-un singur articol sau scriem mai multe articole despre eveniment. În funcţie de cât de bine luăm această decizie, publicul va accesa mai uşor sau mai greoi informaţia. Eu aş opta pentru varianta cu mai multe articole, dar aş avea grijă să le link-uiesc între ele, adică să le grupez (fie într-o categorie specială, fie prin tag-uri, fie prin topic-uri…). De ce aş face asta: pentru că informaţia nouă poate fi promovată mult mai uşor; motoarele de căutare vor găsi mai uşor informaţia mea; nu obosesc cititorul aruncându-i în faţă o gramadă de text. Citeste continuarea

Scriu acest articol după ce zilele trecute am citit şi am recitit părerile a doi oameni importanţi din peisajul media românesc cu privire la o temă fierbinte: “print versus online”. Două texte care merită văzute:

Dragoş Stanca (Realitatea)

“la 1 iunie 2010 vor mai exista pe piata romaneasca maxim 3 ziare (declarate generaliste, quality), editate de companii media.” (textul complet)

Cătălin Tolontan (GSP)

“totusi (…) cred cu putere in presa tiparita.” (textul complet)

De ce cred eu că mor ziarele

Sunt convins că argumentul “online” nu stă (încă) în picioare atunci când vorbim despre moartea unor ziare tipărite. Piaţa nu validează (încă) această afirmaţie. Ziarele nu mor pentru că au apărut site-urile, ci pentru că nu ştiu să se reinventeze, să îţi genereze o (nouă) nevoie. Dincolo de calitatea conţinutului, cum altfel să generezi această nevoie decât prin marketing? Unele dintre ziarele care probabil vor muri sunt proaste, nu ne pare rău de ele. Dar vor muri şi ziare de calitate. Sunt un susţinător al jurnalismului făcut cum trebuie, însă nu pot să neg că munca noastră nu are niciun efect dacă nu este dublată de un efort coerent de marketing.

Şi mai cred că unele dintre ziare vor muri pentru că nu ştiu să gestioneze corect mixul dintre print şi online. Cred că relaţia, acum conjugală, dintre cele două medii se va oficializa şi va fi una de lungă durată. Pariez pe combinarea lor şi pe faptul că vor îmbătrâni împreună. Fiecare are câte un defect major, dar şi câte o calitate importantă.

Online: superficial, dar (poate fi) rapid

Print: lent, dar (are timp să fie) profund

De aici, se poate începe o corecţie/construcţie.

Cum văd o relaţie decentă între print şi online

Print:

Ofer în print ceva diferit de online. E absurd să citeşti azi pe print acelaşi lucru pe care l-ai citit ieri pe online. Culmea, mai dai şi bani pe asta. Să nu mai vorbim de penibilul situaţiei când citeşti aceeaşi ştire şi a doua zi tot pe online, pentru că ea e încărcată din ediţia print. Când spun “diferit”, nu mă refer neapărat la informaţia în sine, ci la modul în care este tratată, la unghiul de abordare, la profunzimea acestuia. Vreau ca site-ul să îmi ofere informaţia, iar ziarul să o pună în context, s-o analizeze, s-o explice, să îmi spună care sunt cauzele, care sunt consecinţele;

Nu păstrez exclusivităţile pentru print. Şi asta pentru că vreau să profit de promovare. E foarte simplu să îmi promovez exclusivitatea de maine (din print) prin site. Sunt şanse mai mari ca oamenii să-mi cumpere ziarul a doua zi ştiind că vor citi o exclusivitate. Şi aici nu mă refer la cititorii fideli, ci la cititorii pe care îi pot atrage. După ce o dau pe site, există oportunitatea ca exclusivitatea să fie preluată de televiziuni, de radio, de alte site-uri. Toate (aproape) vor cita ca sursă ziarul meu. Chiar dacă exclusivitatea va fi preluată şi de concurenţă (dacă va avea timp să reacţioneze), oamenii ştiu, în acest moment, că mâine vor putea citi mai multe în ziarul meu;

Uit că sunt un reporter de print. Sunt doar reporter. Când plec pe teren, mă gândesc să adun date care să ajute ambele medii. Încerc, când ajung în redacţie, să am cu mine poze pentru o galerie foto, voci pe reportofon sau video, gândesc multimedia; Citeste continuarea

Nu ştiu cât de mulţi citesc în momentul de faţă ştirile prin RSS. Cu siguranţă, vor fi foarte mulţi, pe măsură ce vor descoperi că pot scana site-urile mai uşor aşa.

Problema ridicată de utilizatori: site-urile de ştiri oferă prea multe ştiri prin RSS şi nu avem timp să le citim pe toate

Cred că am scris de aproape obsesiv de multe ori pe acest blog despre gatekeeping şi despre faptul că este argumentul nostru suprem că încă mai existăm ca jurnalişti, în orice formă s-ar întâmpla asta (online, tv, radio, print). Reiau, pe scurt, ce înseamnă asta: oamenilor le e lene, n-au timp, nu se pricep, nu vor… să caute în avalanşa de informaţii. De-asta dau banii pe ziar, pierd timpul la tv, ascultă radio, fac accesări site-urilor de ştiri, intră pe bloguri. Pentru că există alţii care sunt plătiţi să facă treaba asta pentru ei.

Concluzia este că pe oameni nu-i interesează să afle toate ştirile, ci doar pe cele importante.

Totuşi, nu cred că dacă unele site-uri oferă multe ştiri este neapărat o problemă, cu o singură condiţie: să fie şi relevante. Important este însă cum le oferă.

Pe site, cele mai multe instituţii media le departajează corect: informaţii grupate pe categorii de interes, ierarhizate. Putem găsi uşor informaţiile relevante, încă din prima pagină. Problema apare însă în fluxul RSS, unde ştirile apar în ordine cronologică.

Propun o soluţie

Crearea unui flux RSS: “Cele mai tari ştiri”. A nu se înţelege prin asta doar breaking news, ci pur şi simplu cele mai importante ştiri de pe site din toate domeniile – un flux generalist. Singura provocare este implementarea unui sistem de selecţie/validare a acestor ştiri: cine sunt oamenii care decid ce intră pe acest flux. Citeste continuarea

O să răspund simplu, de la început: da, dar nu toţi şi nu mereu. Nu toţi bloggerii fac jurnalism şi nici cei care o fac nu o fac întotdeauna. Dar de ce?

Ca să afirmăm asta, trebuie să stabilim foarte clar câteva chestii pe care dacă le îndeplineşti munca ta se numeşte jurnalism. Ni s-a spus pe la facultate că jurnalismul e o treabă organizată (activezi într-o redacţie), eşti plătit pentru ce faci… Dar oare asta este esenţial în jobul ăsta (că nu-i foarte clar dacă îi putem zice profesie)?

Cred că ar fi mai ok să punem în centrul tuturor discuţiilor informaţia şi publicul, cele două lucruri fără de care nu ar exista jurnalism. Evident, între cele două, intervenim noi (jurnalişti/bloggeri) în ecuaţie. Schema e simplă informaţie > filtru > public. Ce trebuie să reţinem este că oamenii apelează la media pentru că nu au timp (sau nu se pricep) să caute informaţia, să decidă ce e relevant şi ce nu, să o pună în context. Pentru asta există jurnalişti, să caute cele mai importante informaţii, să le încarce cu semnificaţii şi să le comunice simplu. Ei sunt filtrul. Dar de ce n-ar putea reprezenta si bloggerii acest filtru?

Când se numeşte jurnalism ceea ce face un blogger?

Bloggerul-jurnalist este acela care ştie să găsească şi să livreze informaţia, respectând nişte principii jurnalistice de bază.

Defineşte un profil blogului său: de IT, generalist, de scandal, sportiv, auto, monden… Este important să nu se abată de la acest scop, la fel cum o publicaţie financiară nu publică într-o zi ştiri sportive, într-alta ştiri financiare, în alta bârfe şi scandaluri…

Publică regulat (nu vă gândiţi la prostii). Ziarul, jurnalele tv şi radio, au o periodicitate. Adică informaţia este livrată într-o anumită zi sau la o anumită oră. Pe web e totul în flux continuu. Publicul de online este obişnuit să afle în timp real ce se întâmplă.

Are un public (ţintă). Nu scrie o chestie doar pentru că aşa îl taie pe el capul în ziua aia. Scrie pentru că se gândeşte că informaţia lui poate fi utilă unui anumit tip de public.

Se documentează. Asta se traduce prin “ştie despre ce vorbeşte”. Nu suntem genii, nu putem pretinde că ştim totul. Dar, atunci când nu ştim, căutăm să aflăm. Abia după ce am aflat, le putem spune şi celorlalţi sau ne putem da cu părerea despre ce am aflat. (câteva resurse despre tehnicile de colectare a informaţiilor) Citeste continuarea

Unii spun că principala sarcină a unui reporter este să adune informaţii. Şi nu greşesc când afirmă asta. Reporterul este cel care, în majoritatea timpului său de lucru, merge pe teren, vorbeşte cu sursele, colectează informaţii. Cel puţin aşa spune teoria.

În practică, reporterii merg din ce în ce mai puţin pe teren, devin redactori. Internetul şi telefonul sunt mai comode. Ştirile sosesc acum în redacţie dintr-o grămadă de direcţii: fluxurile agenţiilor de ştiri, site-urile de ştiri, bloguri, tv, radio… În principiu, totul se petrece online. Ştiu, societatea în ansamblu începe să trăiască mai mult online , dar hai să ne imaginăm următorul scenariu: Cum am reuşi să scoatem ziarul de a doua zi sau să producem jurnalul de ştiri fără Internet şi fără telefon?

Pare de neconceput. Însă aşa ne putem da seama cât de mare nevoie ar fi într-o asemenea situaţie de oameni care să iasă din redacţie şi să fugă după informaţie. Dacă n-ar fi ei, am risca să cumpărăm ziarele şi să găsim acelaşi lucru în toate. Ar dispărea exclusivităţile, ar dispărea acea distincţie editorială.

Am vorbit destul despre principala sarcină a reporterului (de a colecta informaţii), încât unii m-ar putea acuza că vreau să spun că doar asta trebuie să facă. Nu asta am vrut să evidenţiez. Un reporter bun este şi un bun redactor, fără îndoială. Degeaba are informaţii care valorează o avere, dacă nu ştie să le pună într-un gen jurnalistic, să le redacteze. Mulţi lasă greul redactării în seama editorului. Însă e destul de riscant, fiindcă editorul nu a fost la faţa locului, nu ştie cum s-au petrecut exact lucrurile.

Reporterul şi marea provocare: online-ul

Sunt unii care clasifică reporterii după tipul de canal. Eu cred că nu există reporter de online, de print, de Tv, de radio. Există doar reporter. Şi ştiu, mulţi îmi veţi spune: păi reporterul de print trebuie să fie atent la text şi imagine statică, cel de radio la voci, cel de tv la imagine, deci sunt diferiti. Probabil că era valabil acum câţiva ani. Dar astăzi toate instituţiile media care se respectă au şi ediţii online. Deci jurnalistul va trebui să-şi facă documentarea şi să redacteze textul ţinând cont şi de site-ul publicaţiei, televiziunii sau radioului. Cum web-ul îmbină textul cu imaginea (statică sau dinamică) şi cu sunetul, reporterul nostru va avea o muncă mai grea. Este un test de maturitate şi de adaptare la schimbare: acum trebuie să gândească online când merge pe teren, dar să nu neglijeze că emoţia, atmosfera, tracul, nervii, nu le poţi simţi decât în viaţa reală (offline). Citeste continuarea

Ziarul la care lucrez si-a facut cont pe platforma de micro-blogging Twitter Il puteti urmari de aici http://twitter.com/Adevarul

Ce spune Daniel Nazare (director editorial web Adevarul):

Bogdan Gheorghe: Salutare!

Bogdan Gheorghe: am vazut ca v-ati tras cont pe Twitter

Daniel Nazare: da

Bogdan Gheorghe: de ce ati luat decizia asta?

Daniel Nazare: E simplu: este o metoda interactiva de a oferi informatii rapide cititorilor nostri, din mers, informatii care pot fi accesate nu doar de la computerul personal, ci si de pe telefonul mobil. Intentia noastra este de a oferi informatii pe banda rulanta 24 de ore din 24 celor interesati Citeste continuarea

E un clip ceva mai vechi, dar eu abia acum am dat de el. Ar trebui sa aflam din el cum se fac stirile la Yahoo!, si aflam cate ceva. E un bun punct de plecare pentru oamenii din zona online de la publicatiile romanesti.

Citeste continuarea