Gândeşte-te că trebuie să-i descrii unui prieten o persoană pe care n-a mai văzut-o niciodată şi pe care trebuie s-o întâlnească într-o gară aglomerată. Poţi face asta în aşa fel încât s-o recunoască imediat? E o întrebare drăguţă pe care am auzit-o la un curs, la facultate. Cred că merită să te gândeşti la ea atunci când ai de făcut un portret jurnalistic.

Ca să reducem teoria, putem spune că portretul, ca gen jurnalistic, reprezintă răspunsul la două întrebări esenţiale: “cine este personajul nostru?” şi “cum este el?”. Întrebarea “cine?” o putem orienta către realizările personale şi profesionale ale personajului, iar “cum?” se referă mai mult la caracter, înfăţişare şi percepţie (ce spun despre el cei din jurul lui – prieteni sau duşmani).

Chiar dacă poate fi suspectat de o puternică încărcătură subiectivă, portretul este un gen de informare, la graniţă cu reportajul, ancheta şi interviul.

Ponturi

1. Când publicăm un portret? Nu este o regulă, însă un portret merită să fie publicat atunci când personajul nostru este în atenţia publică pentru că a făcut sau i s-a întâmplat ceva important (se căsătoreşte, moare, câştigă un premiu, este nominalizat într-o competiţie importantă, este lăudat de nume prestigioase, intră într-o afacere importantă…) – deci avem ca pretext un eveniment.

2. Cum ne alegem personajul? Situaţiile sunt două la număr: a) omul este o personalitate; b) personajul este un om obişnuit, dar a făcut ceva ieşit din comun – un exemplu bun în acest sens este tipul eroului (pilotul de avion care a salvat sute de vieţi datorită priceperii sale; pompierul care a salvat un copil dintr-un incendiu…).

3. Care este cea mai bună sursă? Chiar dacă unii mă vor contrazice, sunt foarte convins că omul căruia vrem să-i facem portretul este cea mai bună sursă pentru noi. Şi putem să facem aici o paralelă cu pictura. Oare succesul unui portret realizat de un pictor nu vine din faptul că te are în faţa lui atunci când te pictează? La fel stau lucrurile şi cu portretul jurnalistic. Sunt sigur că putem afla multe din: o întâlnire faţă în faţă cu personajul nostru, o discuţie (mai vie sau mai ternă), un schimb de priviri (mai arogant, mai amical, mai rece…), o strângere de mână (mai fermă sau mai moale), un ton al vocii (mai calm sau mai agitat) etc. În cazul în care avem posibilitatea să realizăm un interviu cu subiectul nostru, este foarte important cadrul în care-l organizăm. Una este să mergem acasă la personaj şi să putem aduna şi detalii de decor, care spun multe despre personalitatea sa, şi alta e să ne întâlnim într-o cafenea oarecare, lucru care ne-ar indica cel mult preferinţele intervievatului nostru pentru un anumit tip de spaţii de acest gen. Putem face însă un portret şi fără să ne întâlnim cu personajul, pentru că interviul cu el nu este întotdeauna posibil. Omul poate nu vrea să vorbească sau este mort. Avem la îndemână celelalte metode de colectare a informaţiilor: (consultarea surselor fizice, intervievarea celor care-l cunosc pe omul nostru şi observaţia). Atenţie însă la oamenii pe care-i intervievaţi, aflaţi întâi care este relaţia lor cu personajul nostru. Altfel, poate confesiunea va fi prea pozitivă, prea negativă…

4. Nu confundăm portretul cu CV-ul sau biografia. Mulţi au impresia că dacă au redactat simpla biografie sau CV-ul unui om au făcut un portret jurnalistic. Nimic mai fals. Portretul trece dincolo de enumerarea cronologică a realizărilor profesionale. El are viaţă, nuanţă, dinamism, îţi spune şi cum este omul, nu doar cine este sau ce a făcut.

5. Ghilimelele. Se spune, pe bună dreptate, că un profil nu este complet dacă nu are citate. Ghilimelele dau viaţă portretului pe care vrem să-l facem, fie că este vorba chiar de cuvintele personajului nostru (în cazul în care l-am intervievat), fie că este vorba de părerile celor care-l cunosc. Citeste continuarea

Relatarea este ceva mai mult decât o ştire şi ceva mai puţin decât un reportaj. V-aţi prins, e undeva la graniţă. Spune mai mult decât o ştire, dar mai puţin decât un reportaj.

Dar ce este de fapt o relatare? Este “povestirea” unui eveniment de către un jurnalist, la care acesta a fost martor. Am pus între ghilimele, pentru că nu este vorba despre o povestire întocmai (cronologică, mimetică). Este de fapt un rezumat al detaliilor semnificative ale evenimentului.

Faptul prezentat este actual si de interes pentru public (are valoare de informare), iar relatarea trebuie făcută detaşat, fără consideraţii personale, la fel ca ştirea.

Reporterul poate relata despre: un război, un accident, o competiţie, o întâlnire, un spectacol, o bătaie, un scandal, o grevă, un marş, o paradă…

Acum s-o luăm treptat şi să stabilim limitele.

De ce este mai mult decât o ştire?

Cu toate că respectă rigorile de informare ale unei ştiri, relatarea înseamnă ceva mai mult tocmai pentru că reporterul este neapărat prezent la faţa locului. El prezintă, pe lângă detaliile strict informative, o notă de autenticitate (acel “Am fost acolo”). Jurnalistul poate adăuga detalii de atmosferă, deşi nu trebuie să abuzeze de ele. Citeste continuarea

Există o practică, destul de discutabilă, în redacţii. Şefii îţi spun că trebuie să faci o ştire sau un material (i se mai zice articol) dintr-un subiect. La ce se referă de fapt? Se referă la lungime. Exact, lungimea contează în presă . Dar aici funcţionează principiul invers: cu cât e mai scurtă (ştirea), cu atât e mai bine. Culmea e că dacă ţi se spune asta tu chiar ştii (sau crezi că ştii) ce trebuie să faci. Dacă ţi se spune ştire, scrii un text scurt. Dacă ţi se zice să faci un material, faci un text mai mare.

Obiceiul mi se pare păgubos, deşi poate părea revoluţionar. Mi se pare aiurea pentru că se referă doar la dimensiune, nu şi la tehnică (de redactare / de colectare a informaţiilor, nu vă gândiţi la prostii). Practic, nu se mai ţine cont de graniţele dintre genuri.

În mod corect, o ştire poate avea şi 2000-3000 de semne (ştirile de agenţie ating frecvent această cifră). Dar în viziunea obiceiului pe care-l discutăm, ea ar fi deja un material/articol (pentru că e mare). Mai corect ar fi să ţi se spună: “Fă-mi o ştire de 500 de semne; Fă-mi o relatare de 1500 de semne; Fă-mi un reportaj de 6000 de semne…”. Numărul de semne diferă de la publicaţie la publicaţie, în funcţie de format, layout.

Care sunt, de fapt, genurile jurnalistice care apar frecvent în ziare şi după ce le deosebim:

Citeste continuarea

Întâi de toate, reportajul este o poveste. O poveste pe care tu, reporterul, o spui pentru că ai fost acolo, ai văzut, ai aflat, ai auzit, ai simţit, ai mirosit, ai gustat… Şi cel mai important e să-l faci pe cititor “să simtă” ceea ce ai simţit tu, “să audă” ce ai auzit tu, “să vadă” ce ai văzut tu… (M.Voirol, 1992, p.52)

Prima condiţie este, deci, prezenţa reporterului la faţa locului pentru colectarea informaţiilor. De fapt, e redundant să spui asta, pentru că reporterul, prin definiţie, trebuie să fie prezent în mijlocul oamenilor, în mijlocul evenimentelor. O știre o poţi scrie de la birou, dând câteva telefoane, trimiţând niște email-uri, însă pentru un reportaj trebuie neapărat să-ţi ridici fundul de pe scaun.

Michel Voirol dă și un contraexemplu:

“Sunt oameni care nu sunt făcuţi să fie reporteri. Ei nu vor găsi niciodată apă în mare. Îi trimiţi să facă un reportaj în uzină, și ei se întorc cu raportul financiar și cu catalogul de mașini”. (Michel Voirol, in Cristian Florin Popescu, 2003, p.195) Citeste continuarea

Trebuie să facem de la început o distincţie. Când vorbim de interviu, putem vorbi despre el ca metodă de documentare (atunci când luăm declaraţii martorilor unui accident, de exemplu),  sau putem vorbi despre el ca gen jurnalistic.

Pe scurt, interviul, ca gen jurnalistic, este o discuţie, însă nu o discuţie oarecare, ci una care întruneşte câteva condiţii minime:

- convorbirea are loc între un jurnalist şi o persoană care prezintă interes pentru public (ce spune intervievatul are valoare de informare);

- trebuie să existe un accept de publicare dat jurnalistului de către interlocutor;

- discuţia este înregistrată şi publicată sub forma întrebare – răspuns.

În esenţă, interviul este de fapt transcrierea acestei discuţii. Şi nu trebuie să credem că această transcriere o facem întocmai. Aşa ne-am transforma într-un roboţel care scoate textele de pe reportofon. Textul final va fi editat, păstrând doar pasajele notabile. Citeste continuarea

Ar fi o nebunie să pretindem că putem da o definiţie exactă ştirii. Până acum, jurnaliştii au dat multe definiţii, însă niciuna nu a reuşit să se impună. Vom încerca să conturăm totuşi nişte repere.

Ce este ştirea?

1) Ştirea înseamnă informaţie pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea pretenţia să existe.  Elementul central al unei ştiri îl reprezintă faptele (“ce s-a întâmplat”), nu opiniile.

2) ABC-ul. Ştirea este răspunsul la câteva întrebări: cine? (a făcut), ce? (a făcut), când? (a făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut).  Fără aceste răspunsuri, nu putem vorbi de o ştire completă.

3) Nu orice fel de informaţie poate fi o ştire. Ca să fie considerată ştire, informaţia trebuie să aibă o mulţime de calităţi (news value,  newsorthiness). S-a ajuns, prin consens, la concluzia că noutatea este cea mai importantă calitate a unei ştiri. Tocmai de aceea, cea mai redusă definiţie a ştirii ar putea fi: ceva despre care am aflat abia acum. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte.

O caracterizare concisă a ştirii oferă şi francezul Pierre de Noye, care spune că informaţia de presă trebuie să fie: importantă,  interesantă, nouă şi adevărată. Nu putem să ne mulţumim însă cu această definiţie.

Citeste continuarea

Editorialul reprezintă poziţia oficială a publicaţiei faţă de un subiect de actualitate şi important pentru public. În mod normal, nu ar trebui să poarte semnătura unei persoane, întrucat el reprezintă vocea unei instituţii, cum ar fi ziarul/revista. Se vorbeşte despre acest gen ca fiind “coloana vertebrală” a unei publicaţii.

De obicei, cel care îşi asumă responsabilitatea unui editorial este un jurnalist cu experienţă, din conducerea ziarului, cu reprezentare culturală şi generală aprofundată, un tip care are simţul umorului şi al ironiei. Citeste continuarea