Există o practică, destul de discutabilă, în redacţii. Şefii îţi spun că trebuie să faci o ştire sau un material (i se mai zice articol) dintr-un subiect. La ce se referă de fapt? Se referă la lungime. Exact, lungimea contează în presă . Dar aici funcţionează principiul invers: cu cât e mai scurtă (ştirea), cu atât e mai bine. Culmea e că dacă ţi se spune asta tu chiar ştii (sau crezi că ştii) ce trebuie să faci. Dacă ţi se spune ştire, scrii un text scurt. Dacă ţi se zice să faci un material, faci un text mai mare.

Obiceiul mi se pare păgubos, deşi poate părea revoluţionar. Mi se pare aiurea pentru că se referă doar la dimensiune, nu şi la tehnică (de redactare / de colectare a informaţiilor, nu vă gândiţi la prostii). Practic, nu se mai ţine cont de graniţele dintre genuri.

În mod corect, o ştire poate avea şi 2000-3000 de semne (ştirile de agenţie ating frecvent această cifră). Dar în viziunea obiceiului pe care-l discutăm, ea ar fi deja un material/articol (pentru că e mare). Mai corect ar fi să ţi se spună: “Fă-mi o ştire de 500 de semne; Fă-mi o relatare de 1500 de semne; Fă-mi un reportaj de 6000 de semne…”. Numărul de semne diferă de la publicaţie la publicaţie, în funcţie de format, layout.

Care sunt, de fapt, genurile jurnalistice care apar frecvent în ziare şi după ce le deosebim:

Citeste continuarea

Nu întotdeauna este nevoie să mergem pe teren pentru documentare. Ştiu, probabil că mulţi îmi vor sări în cap pentru afirmaţia asta. Însă sunt destule cazuri în care poţi obţine aceleaşi informaţii  într-un timp mult mai scurt, cu costuri mult mai mici, chiar prin telefon.

Sunt anumite tipuri de informaţii pe care le putem afla fără să mergem pe teren. Aici intră:

- declaraţii ale politicienilor;

- declaraţii ale oficialităţilor;

- puncte de vedere ale anumitor instituţii (Poliţie, Parchet, Pompieri, Jandarmeria etc.);

- confirmarea unor date (cifre – statistici, nume, numere de telefon etc.);

- “reacţii” la anumite declaraţii/evenimente ale celor care au legătură cu subiectul;

- opinii ale specialiştilor;

Alte tipuri de informaţii e mai bine să NU le culegem prin telefon:

- mărturiile unor oameni care au asistat la un eveniment (catastrofă, accident, o răpire, o bătaie etc.);

- declaraţii care fac obiectul unei anchete jurnalistice;

Citeste continuarea

Întâi de toate, reportajul este o poveste. O poveste pe care tu, reporterul, o spui pentru că ai fost acolo, ai văzut, ai aflat, ai auzit, ai simţit, ai mirosit, ai gustat… Şi cel mai important e să-l faci pe cititor “să simtă” ceea ce ai simţit tu, “să audă” ce ai auzit tu, “să vadă” ce ai văzut tu… (M.Voirol, 1992, p.52)

Prima condiţie este, deci, prezenţa reporterului la faţa locului pentru colectarea informaţiilor. De fapt, e redundant să spui asta, pentru că reporterul, prin definiţie, trebuie să fie prezent în mijlocul oamenilor, în mijlocul evenimentelor. O știre o poţi scrie de la birou, dând câteva telefoane, trimiţând niște email-uri, însă pentru un reportaj trebuie neapărat să-ţi ridici fundul de pe scaun.

Michel Voirol dă și un contraexemplu:

“Sunt oameni care nu sunt făcuţi să fie reporteri. Ei nu vor găsi niciodată apă în mare. Îi trimiţi să facă un reportaj în uzină, și ei se întorc cu raportul financiar și cu catalogul de mașini”. (Michel Voirol, in Cristian Florin Popescu, 2003, p.195) Citeste continuarea