Nu ştiu cât de mulţi citesc în momentul de faţă ştirile prin RSS. Cu siguranţă, vor fi foarte mulţi, pe măsură ce vor descoperi că pot scana site-urile mai uşor aşa.

Problema ridicată de utilizatori: site-urile de ştiri oferă prea multe ştiri prin RSS şi nu avem timp să le citim pe toate

Cred că am scris de aproape obsesiv de multe ori pe acest blog despre gatekeeping şi despre faptul că este argumentul nostru suprem că încă mai existăm ca jurnalişti, în orice formă s-ar întâmpla asta (online, tv, radio, print). Reiau, pe scurt, ce înseamnă asta: oamenilor le e lene, n-au timp, nu se pricep, nu vor… să caute în avalanşa de informaţii. De-asta dau banii pe ziar, pierd timpul la tv, ascultă radio, fac accesări site-urilor de ştiri, intră pe bloguri. Pentru că există alţii care sunt plătiţi să facă treaba asta pentru ei.

Concluzia este că pe oameni nu-i interesează să afle toate ştirile, ci doar pe cele importante.

Totuşi, nu cred că dacă unele site-uri oferă multe ştiri este neapărat o problemă, cu o singură condiţie: să fie şi relevante. Important este însă cum le oferă.

Pe site, cele mai multe instituţii media le departajează corect: informaţii grupate pe categorii de interes, ierarhizate. Putem găsi uşor informaţiile relevante, încă din prima pagină. Problema apare însă în fluxul RSS, unde ştirile apar în ordine cronologică.

Propun o soluţie

Crearea unui flux RSS: “Cele mai tari ştiri”. A nu se înţelege prin asta doar breaking news, ci pur şi simplu cele mai importante ştiri de pe site din toate domeniile – un flux generalist. Singura provocare este implementarea unui sistem de selecţie/validare a acestor ştiri: cine sunt oamenii care decid ce intră pe acest flux. Citeste continuarea

Evaluarea informaţiilor de presă este, de cele mai multe ori, un proces subiectiv. Ceea ce unii consideră drept ştire bună poate pentru alţii reprezintă o ştire de mâna a doua. Dar în instituţiile media cu pretenţii de performanţă asemenea discrepanţe nu au voie să apară. Subiectivitatea există, însă ea nu se manifestă grosolan, sau măcar nu ar trebui să se manifeste aşa în media de calitate.

Există un consens în evaluarea informaţiilor. Conştient sau nu, jurnaliştii folosesc anumite criterii de relevanţă (standarde calitative) atunci când iau decizii. Dacă urmărim ziarele dintr-o zi sau jurnalele de ştiri de la radio sau de la televiziune, putem să observăm cu uşurinţă că informaţiile prezentate sunt cam aceleaşi peste tot. De aici putem să tragem concluzia că oamenii din presă utilizează nişte standarde comune.

Teoreticienii şi practicienii media (vezi W.A Agee, Ph.H Ault, E. Emery, 1983; B. Brooks, G. Kennedy, 1988; B.Itule, D. Anderson, 1991; M. Mencher 1987;  K Metzler,1986; C. Rich 1994 etc.) au ajuns la un anume consens în încercarea de stabilire a valorii de ştire a unei informaţii. Ei au identificat o serie de criterii (valori de informare) pe baza cărora jurnaliştii pot decide ce e demn de a fi publicat şi ce nu. Dintre acestea, cele mai importante sunt: Citeste continuarea

Pe lângă criteriile clasice de evaluare a valorii de informare, o serie de factori influenţează tratarea informaţiilor de către media (B.Itule, D. Anderson, 1991, pp. 45-46; J. Charron, J. Limieux, 1991, p. 9). Toţi aceştia funcţionează corelativ, similar criteriilor de evaluare şi în strânsă legătură cu acestea. Dintre factori, îi amintim pe următorii:

1. Politica editorială

Ceea ce este important pentru o publicaţie economică nu este, cu siguranţă, la fel de important şi pentru o publicaţie pentru femei. De exemplu, Wall Street Journal, care este o publicaţie de afaceri, îşi selectează ştirile după alte criterii faţă de alte publicaţii orientate spre divertisment.

Deasupra tuturor criteriilor şi factorilor care influenţează evaluarea informaţiilor este politica editorială. Orientarea publicaţiei este cheia care descuie toate întrebările legate de care ştiri sunt potrivite şi care nu. Criteriile şi ceilalţi factori la care se raportează jurnaliştii atunci când evaluează ştirile sunt cernute prin această sită a politicii editoriale.

Politica editorială este văzută ca o strategie redacţională pe termen lung care dictează o anumită viziune asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această viziune trebuie respectată şi asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi la baza distincţilor care se fac între publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie specializată – publicaţie generalistă etc. Un tabloid şi un cotidian serios sunt ambele generaliste. Fiecare dintre ele are însă o linie editorială proprie, foarte clară. Iar această linie dă şi orientarea în tratarea ştirilor.

Citeste continuarea

Ca să putem să vorbim despre un sistem de gatekeeping, trebuie să-i identificăm mai întâi pe cei care fac parte din el. Cine sunt, deci, gatekeeper-ii? Corect ar fi să răspundem că sunt toţi cei care intră în contact cu informaţia, o evaluează şi decid în privinţa ei. Privind lucrurile astfel, constatăm că nu doar jurnaliştii evaluează informaţiile.

Procesul de gatekeeping depăşeşte graniţele redacţionale. De aceea putem vorbi despre gatekeeping intern şi extern. Citeste continuarea

Calculatorul i-a făcut pe unii să declare moarte jurnalismului. “Să ne imaginăm o lume, uşor de conceput astăzi, în care guvernul, oamenii de afaceri, cei care fac lobby, candidaţii politici, biserica şi organizaţiile neguvernamentale distribuie informaţii direct cetăţenilor, pe calculatoarele personale. Pentru moment, jurnalismul a dispărut.” (M. Coman, 2004, p. 247).

Nu trebuie să ne grăbim să tragem însă concluzii pripite. Jurnalismul nu a dispărut, pentru că, dacă nu ar fi instituţiile media, nu am reuşi să punem singuri ordine în haosul de informaţii care ne-ar asalta zilnic. Citeste continuarea

Aici este locul şi momentul în care se planifică soarta produsului (ziar, emisiune). În şedinţa de redacţie, ţinută la începutul zilei, se decide (mai corect spus, se schiţează) cum va arăta ziarul de a doua zi sau jurnalul de ştiri. Aici se evaluează, în consens sau nu, majoritatea ştirilor care merită să fie abordate. Mai exact, se hotărăşte selecţia şi ierarhizarea informaţiilor. Tot acest proces este unul de negociere.

Şedinţa este moderată de responsabilul de redacţie (director editorial, redactor-şef) şi îi reuneşte pe şefii de departamente şi de servicii (documentare, secretariat de redacţie). Citeste continuarea

Internalizarea criteriilor şi a factorilor de evaluare

Oamenii de presă numesc „fler” acea calitate a jurnaliştilor de a simţi ştirea. Mai precis, termenul se referă la abilitatea pe care o are un jurnalist de a distinge între faptele notabile, care au potenţialul de a deveni ştiri, şi faptele banale, care nu merită să fie băgate în seamă.

Rezerva sub care nu e indicat să folosim termenul „fler” este că mulţi dintre cei care lucrează în presă au tendinţa să asocieze acest atribut cu o calitate înnăscută a jurnaliştilor. Pentru ei, dacă nu te-ai născut cu fler, nu ai nicio şansă să devii jurnalist. Ceea ce nu au înţeles aceste persoane, unele dintre ele având chiar funcţii de conducere, este că flerul se dobândeşte, nu e înnăscut. Citeste continuarea

Ceea ce este interesant pentru public nu este întotdeauna şi în interesul lui (D. Randall, 1998, p. 38). Aici trebuie făcută o distincţie, care poate să fie asociată cu aceea care se face între important (ceea ce-l afectează pe public) şi  interesant (ceea ce-l captează pe public).

În cazul ideal, ştirile trebuie să conţină câte un pic din fiecare. Degeaba este o ştire în interesul public, dacă ea nu prezintă elemente care să-i trezească interesul publicului. La fel de nepotrivit ar fi şi dacă o ştire este doar interesantă, neglijând astfel utilitatea ei pentru public.

Cele două valenţe ale unei informaţii de presă – interesant pentru public şi  în interesul publicului – nu se exclud. Proporţiile în care acestea sunt preferate de către jurnalişti fac diferenţa între ei. Unii preferă o ştire care conţine o doză mai mare de interesant, alţii una care este mai mult în interesul cititorului. Acest lucru ţine foarte mult şi de politica editorială a publicaţiei.

Când vorbesc despre ştiri, jurnaliştii se referă implicit la evenimente. Pentru ei, distincţia între evenimente şi ştiri este inutilă, deoarece, în viziunea lor, evenimentele care nu produc ştirea nu sunt cu adevărat evenimente.

Definiţiile date evenimentului sunt strâns legate de capacitatea acestora de a deveni ştire, şi pe cât se poate o ştire extraordinară. Cercetătoarea americană Gaye Tuchman vorbeşte despre „events-as-news“ (Mihai Coman, 2004, p. 256).

Evaluarea ştirilor înseamnă inclusiv evaluarea evenimentelor. Putem să spunem acest lucru pentru că această evaluare se face, de fapt, la pachet. Jurnaliştii privesc evenimentele prin prisma potenţialului lor de a genera o ştire bună. Citeste continuarea

Cea mai importantă muncă a jurnalistului este aceea de a lua decizii. Majoritatea deciziilor sale se referă la abordarea sau neabordarea unui subiect şi la publicarea sau nepublicarea lui de către redacţie. Cu alte cuvinte, jurnaliştii evaluează permanent care sunt ştirile bune şi care sunt ştirile proaste.

Ne vom referi la evaluarea ştirilor ca o rezultantă a evaluării: informaţiilor; subiectelor potenţiale; evenimentelor; ştirilor realizate. Vom folosi, deci, sintagma de evaluare a ştirilor atât pentru ştirile potenţiale cât şi pentru ştirile gata făcute. Nu vom folosi termeni diferiţi fiindcă importanţa celor două categorii de ştiri este aceeaşi pentru jurnalişti. Atunci când se face evaluarea oricărei informaţii se face prin prisma potenţialului acesteia de a face obiectul unei ştiri.

Această evaluare pe care o fac jurnaliştii poartă denumirea de gatekeeping în lucrările de specialitate. Cei care duc la îndeplinire acest proces au fost numiţi gatekeepers (păzitori de porţi). Citeste continuarea