Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori :) Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.

Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:

1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.

2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.

3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul. Citeste continuarea

Conduce zilnic o echipă de reporteri, gândeşte strategia, îi trimite pe teren şi scriu împreună istoria (clipei). El este editorul, omul din spatele prompterului, din spatele ziarului, din spatele informaţiilor bine filtrate şi bine ierarhizate. Meciul său se joacă în fiecare zi şi niciodată nu intră în prelungiri. Ora de predare e sfântă. Iar publicul nu iartă. Nu poţi să-l aduci la meci decât dacă faci partide bune.

Editorul poate să fie un şef de departament (sport, social, investigaţii…) sau un om din conducerea ziarului (redactor-şef, redactor-şef adjunct, director editorial…). Dacă despre reporter spuneam că este cel care aleargă pe teren pentru a strânge informaţii, editorul este cel care le procesează. Deci jobul său este mai mult unul de birou. Prin natura muncii sale, el este un evaluator şi un negociator permanent. Citeste continuarea

Nu întotdeauna este nevoie să mergem pe teren pentru documentare. Ştiu, probabil că mulţi îmi vor sări în cap pentru afirmaţia asta. Însă sunt destule cazuri în care poţi obţine aceleaşi informaţii  într-un timp mult mai scurt, cu costuri mult mai mici, chiar prin telefon.

Sunt anumite tipuri de informaţii pe care le putem afla fără să mergem pe teren. Aici intră:

– declaraţii ale politicienilor;

– declaraţii ale oficialităţilor;

– puncte de vedere ale anumitor instituţii (Poliţie, Parchet, Pompieri, Jandarmeria etc.);

– confirmarea unor date (cifre – statistici, nume, numere de telefon etc.); Citeste continuarea

Specialiştii mass-media au identificat trei metode esenţiale de colectare a informaţiei: consultarea surselor fizice, intervievarea şi observaţia. Articolele bune sunt, de obicei, rezultatul îmbinării celor trei metode.

1. Consultarea surselor fizice

Se referă în special la consultarea surselor scrise, a documentelor foto, video, audio. Tot în această categorie intră şi consultarea informaţiilor prin Internet, consultarea publicaţiilor oficiale, a arhivelor personale sau publice etc.

Ne putem folosi de această metodă în pregătirea interviurilor. Este foarte bine să cunoaştem tema şi interlocutorul înaintea intervievării. Consultarea surselor fizice ne poate ajuta şi să formulăm întrebări bune. Citeste continuarea

Răspunsul este simplu: nu există limite pentru a colecta informaţii. De la femeia de serviciu până la preşedintele statului, oricine poate să fie o sursă bună pentru un articol de succes. În multe cazuri, informaţiile primite de la femeia de serviciu pot fi mult mai valoroase decât cele primite de la directorul instituţiei.

Este important ca informaţiile să fie adevărate. Regula supremă pe care trebuie să o respectăm este aceea a încrucişării surselor. Asta înseamnă că o informaţie trebuie verificată din mai multe surse, de preferat cel puţin trei.

O atenţie sporită trebuie să avem în cazurile în care cineva lansează acuzaţii la adresa altcuiva. Obligaţia jurnalistului este să solicite un punct de vedere şi părţii acuzate. Dacă partea acuzată refuză să comenteze acuzaţiile, asta nu înseamnă că nu putem scrie articolul. Trebuie să specificăm în textul nostru că am încercat să contactăm partea acuzată şi motivele pentru care nu există şi punctul său de vedere.

Citeste continuarea

Trebuie să facem de la început o distincţie. Când vorbim de interviu, putem vorbi despre el ca metodă de documentare (atunci când luăm declaraţii martorilor unui accident, de exemplu),  sau putem vorbi despre el ca gen jurnalistic.

Pe scurt, interviul, ca gen jurnalistic, este o discuţie, însă nu o discuţie oarecare, ci una care întruneşte câteva condiţii minime:

– convorbirea are loc între un jurnalist şi o persoană care prezintă interes pentru public (ce spune intervievatul are valoare de informare);

– trebuie să existe un accept de publicare dat jurnalistului de către interlocutor;

– discuţia este înregistrată şi publicată sub forma întrebare – răspuns.

În esenţă, interviul este de fapt transcrierea acestei discuţii. Şi nu trebuie să credem că această transcriere o facem întocmai. Aşa ne-am transforma într-un roboţel care scoate textele de pe reportofon. Textul final va fi editat, păstrând doar pasajele notabile. Citeste continuarea