Ieri a fost ultima mea zi la RTV. Povestea a ţinut un an şi jumătate. Jurnalul de la ora 18 a fost ultimul pe care l-am editat.

Despărţirea de România TV e un pariu. Nu voi da cu pietre, aşa cum fac unii când pleacă dintr-un loc. Spre deosebire de alţii, nu plec cu resentimente. Am trăit aici o experienţă pe care sunt sigur că aş repeta-o oricând.

După 7 ani de jurnalism, merg să fac software, împreună cu nişte amici la fel de nebuni ca mine :) De fapt, pariul este un proiect pe care îl vom lansa pe piaţă foarte curând. E web, e ceva ce nu există în România, e motivul pentru care am renunţat la un job  şi la un salariu ok.

Nu sunt naiv. Ştiu că orice pariu este ca un dans pe marginea prăpastiei. Dar am încredere. Ce fac acum e la fel de nebunesc ca atunci când am plecat de la Adevărul (într-o perioadă în care salariile se luau la timp). Am nimerit fix în momentul în care Realitatea se rupea în două şi se năştea RTV. Dar nu m-am uitat înapoi. Am ales provocarea să lucrez într-o televiziune care atunci nici măcar nu avea un nume. România TV a fost ales ceva mai târziu. Am mers acolo pentru că am crezut într-un om, deşi, în acel moment, nu putea să-mi ofere vreo garanţie că lucrurile vor merge. Am crezut şi n-am fost dezamăgit.

Cum a fost experienţa RTV

La primele jurnale pe care le-am editat, cred că mi-a stat inima în fiecare minut. Veneam din presa scrisă, unde secundele au altă valoare.

Pentru cei care nu ştiu, vă spun că un jurnal de ştiri se pregăteşte în 50 de minute. Asta înseamnă cam 40 de poziţii (ştiri) pe care trebuie să le editezi, ierarhizezi. Îţi trec toate prin mână. Uneori, ai la dispoziţie mai puţin de două minute să vezi o ştire şi mai puţin de 15-20 de secunde să gândeşti un titlu.  Şi, când respiri uşurat că ai tot jurnalul gata, cu un minut înainte de generic, îţi apare o informaţie care dă toată construcţia peste cap şi trebuie să regândeşti totul în fracţiuni de secundă. În momentul ăsta, trebuie să te sincronizezi perfect cu echipa: producător, prezentator (căruia îi dai informaţiile noi direct pe mess), reporteri. Citeste continuarea

Este o temă destul de controversată. La fel de bine se poate răspunde cu “da” cum se poate răspunde cu “nu”. Ambele răspunsuri pot fi uşor argumentate. Nu mi-am propus să fac asta. Cred că singurul capabil să răspundă la această întrebare este fiecare dintre noi, punând în balanţă propriile aşteptări. O să înşir însă aici câteva lucruri care te-ar putea ajuta să te hotărăşti dacă vrei să urmezi o astfel de facultate sau nu.

Voi începe discuţia asta cu nişte adevăruri incomode ale meseriei:

Dacă termini o facultate de jurnalism nu înseamnă neapărat că eşti şi bun pentru jobul ăsta. Diploma este doar o hârtie pe care i-o arătăm mamei atunci când ne întreabă pe ce s-au dus banii pe care ni i-a dat în ultimii ani. Asta pentru că o facultate de jurnalism o poţi absolvi şi fără prea mult stres. Deci, să ne înţelegem de la început, diploma aia nu are foarte mare valoare pe piaţa muncii. Nu sunt foarte mulţi şefi de redacţii care să ţină cont de ea. Important e cu ce rămâi după ce termini, adică dacă ai făcut facultatea pentru tine, nu pentru diplomă. Citeste continuarea

Nu este o regulă, fiecare îşi notează ceea ce consideră relevant. Totuşi, în linii mari, agenda unui jurnalist ar trebui să conţină:

– contacte ale principalelor surse de informare;

– liste de subiecte;

– un calendar al evenimentelor importante;

Acum rămâne să ne hotărâm dacă vom folosi o agendă clasică sau una electronică. Eu urăsc agendele clasice :) Însă unii sunt nostalgici şi cred în argumentele-clişeu că agenda clasică nu se strică niciodată şi c-o poţi purta cu tine oriunde. Ok, la fel de bine o poţi pierde sau o poţi scăpa într-o fântână arteziană. De-aia vă recomand să folosiţi o agendă electronică, de preferat o aplicaţie web. Printre avantajele celei din urmă s-ar număra: Citeste continuarea

Jurnaliştii nu pot fi prezenţi întotdeauna în locul în care se întâmplă un eveniment. De exemplu, undeva în creştetul munţilor are loc un accident aviatic în care mor zeci de oameni. Ca să ajungă acolo, jurnaliştilor le-ar lua probabil câteva ore. Dar să presupunem că exact în momentul accidentului un turist era în apropiere, avea o cameră video la îndemână şi a filmat întreaga scenă. El este singurul care are imaginile din momentul accidentului. Totodată, el este şi o sursă cheie pentru jurnalişti. A fost la faţa locului şi a văzut ce s-a întâmplat. În momentul de faţă, turistul are mai multe opţiuni: poate da înregistrarea televiziunilor, site-urilor specializate, ziarelor pentru ediţiile online, poate intra în direct prin telefon într-un jurnal de ştiri sau poate să posteze pe blogul personal înregistrarea şi întreaga poveste. Mai poate da un mesaj pe Twitter, mai poate uploada filmul pe YouTube şi lista poate continua. Orice ar face din ce am enumerat aici s-ar numi jurnalism cetăţenesc (citizen journalism). Citeste continuarea

Jurnalistul freelancer e pe cont propriu, lucrează pentru una sau mai multe redacţii în acelaşi timp, dar nu este angajat şi nu lucrează full-time. Este propriul manager, îşi organizează timpul (aproape) aşa cum crede de cuviinţă, iar banii pe care îi câştigă depind de cât de mult şi cât de bine munceşte.

Corespondent, comentator, critic, analist… În multe cazuri, aceste funcţii sunt ocupate, în redacţii, de către jurnalişti-freelancer. De ce? Pentru că e mai eficient (şi de cele mai multe ori asta înseamnă mai ieftin).

De ce e nevoie de freelanceri:

– nu-ţi permiţi să plăteşti un angajat pentru o treabă care , chiar dacă e importantă, nu trebuie făcută în fiecare zi;

– tipul(a) este atât de bun(ă) încât nu-ţi permiţi să îi plăteşti un salariu lunar (cazul personalităţilor) sau nu are intenţia de a lucra full-time. Cu toate astea, nu vrei să-l(o) pierzi;

– ai nevoie de un om care să facă un lucru pentru o perioadă scurtă de timp;

motivele pot continua… Citeste continuarea

Conduce zilnic o echipă de reporteri, gândeşte strategia, îi trimite pe teren şi scriu împreună istoria (clipei). El este editorul, omul din spatele prompterului, din spatele ziarului, din spatele informaţiilor bine filtrate şi bine ierarhizate. Meciul său se joacă în fiecare zi şi niciodată nu intră în prelungiri. Ora de predare e sfântă. Iar publicul nu iartă. Nu poţi să-l aduci la meci decât dacă faci partide bune.

Editorul poate să fie un şef de departament (sport, social, investigaţii…) sau un om din conducerea ziarului (redactor-şef, redactor-şef adjunct, director editorial…). Dacă despre reporter spuneam că este cel care aleargă pe teren pentru a strânge informaţii, editorul este cel care le procesează. Deci jobul său este mai mult unul de birou. Prin natura muncii sale, el este un evaluator şi un negociator permanent. Citeste continuarea

Unii spun că principala sarcină a unui reporter este să adune informaţii. Şi nu greşesc când afirmă asta. Reporterul este cel care, în majoritatea timpului său de lucru, merge pe teren, vorbeşte cu sursele, colectează informaţii. Cel puţin aşa spune teoria.

În practică, reporterii merg din ce în ce mai puţin pe teren, devin redactori. Internetul şi telefonul sunt mai comode. Ştirile sosesc acum în redacţie dintr-o grămadă de direcţii: fluxurile agenţiilor de ştiri, site-urile de ştiri, bloguri, tv, radio… În principiu, totul se petrece online. Ştiu, societatea în ansamblu începe să trăiască mai mult online :), dar hai să ne imaginăm următorul scenariu: Cum am reuşi să scoatem ziarul de a doua zi sau să producem jurnalul de ştiri fără Internet şi fără telefon? Citeste continuarea

Eram în metrou. Priveam înspre nimic. Tresar. O tipă de lângă mine începe să vorbească TARE la telefon (ca s-o audă tot vagonul):

– Dragă, azi nu pot să trec pe la tine, că stau la redacţie mai mult. Am avut şi nişte directuri, sunt obosită…

Preţ de câteva minute a ţinut-o tot aşa, vorbind în aşa fel încât toată lumea să ştie că ea e jurnalistă. Că ea e o specială…

Episodul mi-a rămas în minte şi mă face să tresar de fiecare dată când îi văd pe unii dintre colegii jurnalişti că au impresia că ei nu sunt oameni normali, că ei fac ceva cu totul special. Absurd este că mulţi cred că munca lor e mult superioară altor munci.

De ce nu sunt de acord cu ei şi de ce cred că a fi jurnalist e la fel de onorabil ca a fi, de exemplu, muncitor la fabrica de îngheţată:

Citeste continuarea