Îmi promisesem să nu mai scriu pe blogul ăsta, după ce am renunțat să mai fac presă așa cum o știți voi. Dar știrea cu gafa lui Emanuel Terzian, care a anunțat eronat că Rică Răducanu ar fi murit, mi-a amintit de un episod la care am fost parte.

Eram editor pe un jurnal de seară. În mod normal, la ora aia trebuia să fiu deja acasă. Dar am rămas să-mi “supraveghez” și jurnalul de ora 24. Un reporter îmi spune alert că murise Iurie Darie. Știrea nu apăruse nicăieri pe TV, ci doar o fărâmă de informație pe Cancan.ro. În momentul ăla, i-am rugat pe colegii de seară să sune cea mai apropiată și sigură sursă. Nu se lega nimic. Veneau informații disparate din surse nesigure. După vreo 10 minute, două televiziuni concurente au ieșit cu știrea. Nicio sursă citată. Noi aveam totul pregătit să intrăm, însă le-am zis colegilor că nu facem asta până nu avem confirmarea exactă. La 3 minute după ce prima televiziune a dat știrea, Anca Pandrea i-a răspuns, în lacrimi, colegei mele și i-a confirmat. Atunci am bagat știrea pe post. Citeste continuarea

V-aţi imaginat vreodată un meci de fotbal fără minge? La fel ar arăta şi o zi din viaţa unui jurnalist dacă în centrul valorilor sale nu s-ar afla adevărul. Şi, deşi pare un păcat minor, a generaliza e echivalent, în cazul unui jurnalist, cu a minţi.

Faptul că o statistică arată că peste 70% din medici iau şpagă nu te îndreptăţeşte să spui că “medicii iau şpagă”. Nu există nicio scuză, chiar dacă n-ai făcut-o intenţionat. Aş putea spune, dacă aş ignora dintre circumstanţele atenuante prostia şi neatenţia, că prezentarea unui caz particular drept o situaţie generală de către un jurnalist se numeşte manipulare.

Câteva exemple de generalizări

1) Confuzia între majoritate şi întreg

O găsim cel mai uşor în ştirile despre sondaje şi statistici. Putem avea tendinţa ca atunci când procentul este mai mare de 50% să asociem imprecis cu 100%. De exemplu, “90% din studenţii români cred că diplomele nu au valoare” poate fi transformat, din neatenţie, în “Studenţii români nu mai cred în valoarea diplomei”. Dar ar fi incorect să-i includem şi pe ceilalţi 10% în aceeaşi categorie. Citeste continuarea

Am recitit, de curând, “Zvonurile”, de Jean-Noel Kapferer şi mi-am dat seama că unii jurnalişti încă sunt captivi clişeelor care privesc acest fenomen.

“Dă-le dracu, bă, sunt doar zvonuri!”. La prima vedere, am putea aprecia o astfel de remarcă făcută de un jurnalist. Asta pentru că am auzit noi pe undeva că nu dă bine să recunoşti că iei în serios zvonurile. Serios? Eu nu cred asta şi cred că jurnaliştii nu au voie să ignore zvonurile.

Să zicem că ştii că într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o ştire bună. Dacă vei spune “e doar un zvon, nu mă bag”, rişti ca un coleg de la concurenţă să facă exact ce trebuia să faci şi tu cu această informaţie:o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci nu o ignoră şi are şansa să câştige o ştire tare. Tu n-ai nicio şansă :)

Problema de fond a jurnaliştilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informaţii false. Dar timpul ne-a dovedit că e greşit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer spune o chestie foarte haioasă în carte: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri” (p. 29).  Citeste continuarea

Sunt o grămadă de promisiuni/angajamente… pe care le fac actorii ştirilor noastre. Pe câte dintre ele le urmărim în timp? Câte dintre subiectele scrise de noi ar putea fi uşor reactivate dacă am face, din când în când, efortul să ne întoarcem în timp pentru a verifica în ce ape se mai scaldă lucrurile?

Să ne gândim, de exemplu, că facem o anchetă în care arătăm cum funcţionează mecanismul şpăgii într-un spital şi cum îşi bat joc medicii de pacienţii care nu dau bani. După ce publicăm ancheta, pe valul de nemulţumire, ministrul Sănătăţii anunţă public sancţiuni şi spune care sunt măsurile pe care le ia pentru ca situaţia să se rezolve. În următoarea lună e linişte, lucrurile se rezolvă. Aici subiectul nostru s-ar pierde… Dar ce-ar fi să ne întoarcem peste alte câteva luni şi să verificăm cum mai stau lucrurile? Am putea găsi din nou acelaşi peisaj în care doctorii îşi văd liniştiţi în continuare de “afacerile” lor. Am putea arăta că pe ministru l-a durut în cot să mai verifice dacă totul e în regulă, iar subiectul nostru ar fi reactivat, având acum un plus de forţă. Citeste continuarea

De ce apar virgule între subiect şi predicat în presă? De ce apar dezacorduri, pleonasme, fraze fără sens… ? Din grabă, comoditate sau prostie? Probabil că sunt prea optimist, dar cred că de puţine ori asta se întâmplă din neştiinţă. Bag mâna în foc că de cele mai multe ori se întâmplă dintr-un motiv cât se poate de stupid: oamenii nu-şi recitesc textele imediat după ce le scriu.

E confortabil să ştii că există o plasă de siguranţă care să te prindă atunci când calci alături – corectorul. S-ar putea să ne coste o astfel de gândire, pentru că trendul este să se renunţe la această funcţie. Sunt publicaţii care au început deja să elimine corectura pentru a face economie de timp şi de bani. Asta are încă un efect: responsabilizarea celor care scriu.

Pe scurt, ce trebuie să înţelegem este că direcţia către care mergem înseamnă ASUMARE. Citeste continuarea

Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori :) Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.

Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:

1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.

2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.

3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul. Citeste continuarea

Să ne gândim că avem un articol foarte bun despre un personaj care este acuzat de ceva ilegal sau imoral. Să presupunem că, jurnalişti profesionişti ce suntem, am contactat persoana în cauză, ca să-şi susţină punctul de vedere. Doar că aceasta refuză să comenteze.

Un jurnalist mai puţin inspirat ar spune: “nu dau articolul fiindcă nu am reacţie”. (au fost cazuri)

Aparent e ok, dar doar aparent, mergând pe premisa că regula jurnalistică de bază este ca atunci când într-un articol cineva este acuzat de ceva să avem şi poziţia sa. În cazul de faţă, am proceda greşit, nepublicând articolul. Citeste continuarea

Bătălia pentru “bă, să fim noi primii care dau ştirea” îi face pe mulţi să uite cât de important e să verifice informaţia. Sunt unele ştiri (atât de) senzaţionale încât îţi iau minţile şi nu mai pui la îndoială veridicitatea lor.

Am văzut, la un moment dat, o televiziune (nu-i dau numele, nu vreau polemici + că nu mai ţin minte detaliile) care dădea o ştire drept breaking news şi anunţa o tragedie. Prezentatoarea se zbătea să explice ce nasol e. Apoi intră un nene prin telefon şi zice că nu-i chiar aşa nasol şi că incidentul e minor. Hopa, nu mai e breaking news? Păi nu mai e:)

Ce învăţăm de aici e că dacă nu suntem siguri pe informaţie mai bine aşteptăm până avem o confirmare, până aflăm şi din altă sursă. Altfel, credibilitatea noastră în ochii publicului nu va mai însemna nimic. Citeste continuarea

Nu există ştire fără sursă. Este o regulă simplă, de neîncălcat, pe care cred că o putem ţine minte foarte uşor. Cu toate acestea, necitarea surselor este o greşeală frecventă, mai ales în practica jurnalismului online, unde mulţi consideră că informaţiile de pe Internet sunt ale nimănui.

Nu e deloc credibil, atunci când scriem despre ceva ce s-a întâmplat la mare distanţă de noi, să scriem ştirea ca şi cum noi am fi fost acolo. N-o să ne creadă nimeni. Mai bine spunem de unde am aflat: informaţia am aflat-o de la X, care se afla la faţa locului; informează cutare site, cutare televiziune, radioul X, ziarul Y.

Există şi cazul în care noi chiar am fost acolo. Chiar şi atunci trebuie să cităm sursa. Cum adică? Simplu, ne cităm pe noi. Impropriu spus. Ceea ce trebuie să facem este să anunţăm în text prezenţa noastră la faţa locului. Citeste continuarea