Am recitit, de curând, “Zvonurile”, de Jean-Noel Kapferer şi mi-am dat seama că unii jurnalişti încă sunt captivi clişeelor care privesc acest fenomen.

“Dă-le dracu, bă, sunt doar zvonuri!”. La prima vedere, am putea aprecia o astfel de remarcă făcută de un jurnalist. Asta pentru că am auzit noi pe undeva că nu dă bine să recunoşti că iei în serios zvonurile. Serios? Eu nu cred asta şi cred că jurnaliştii nu au voie să ignore zvonurile.

Să zicem că ştii că într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o ştire bună. Dacă vei spune “e doar un zvon, nu mă bag”, rişti ca un coleg de la concurenţă să facă exact ce trebuia să faci şi tu cu această informaţie:o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci nu o ignoră şi are şansa să câştige o ştire tare. Tu n-ai nicio şansă

Problema de fond a jurnaliştilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informaţii false. Dar timpul ne-a dovedit că e greşit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer spune o chestie foarte haioasă în carte: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri” (p. 29).  Citeste continuarea

Când intri într-o redacţie, ca jurnalist la început de carieră, simţi imediat ce înseamnă să nu ai surse. Şeful îţi cere să afli o informaţie. Cauţi toată ziua, dai telefoane, trimiţi emailuri şi nimic. Cu cinci minute înainte de închiderea ediţiei, un coleg se amuză pe seama ta. Dă un telefon şi află tot ce n-ai reuşit să afli tu toată ziua. Apoi îţi şopteşte la ureche un sfat care pare incontestabil: “încearcă să câştigi prietenia surselor, dacă vrei să te descurci!”.

Cât de prieten poţi fi cu sursele tale?

Mersul pe sârmă cred că este o comparaţie prea blândă pentru a ilustra relaţia corectă pe care ar trebui să o aibă jurnaliştii cu sursele lor. Aş spune mai degrabă că seamănă cu un dans pe sârmă. Prietenia cu sursele, care pare a fi ajutorul carierei tale, s-ar putea să se transforme într-o povară. Să fii prieten cu cineva presupune să fii dispus oricând să-i faci un favor. Dar cât de normal este ca tu, jurnalistul, să fii dispus să-i faci favoruri sursei tale în schimbul informaţiilor? Depinde ce fel de favoruri. Dacă te roagă să-i împrumuţi maşina, s-o ajuţi să-şi mute mobila, nu-i nimic compromiţător.

Dar ce te faci atunci când afli o informaţie pe care dacă ai publica-o sursa ta ar fi pusă într-o postură foarte proastă? Acum eşti între ciocan şi nicovală, între prietenia cu sursa ta şi interesul publicului de a afla adevărul. Oricât de prieten ai fi cu sursa ta, nu ai voie să ascunzi (ignori, cosmetizezi) o astfel de informaţie.  E o decizie pe care trebuie să o iei asumându-ţi riscul ca, dacă publici informaţia negativă, sursa să nu te mai ajute pe viitor, să se simtă trădată, să nu te mai considere prieten.

Tot în numele prieteniei voastre, sursa ar putea să-ţi ceară să publici nişte informaţii care ar avantaja-o. Nu sunt neapărat informaţii false, dar sunt informaţii pe care nu le-ai publica în mod normal fiindcă nu au valoare de informare. Dacă o vei refuza, o să considere că nu vrei s-o ajuţi şi s-ar putea să nu te ajute nici ea când vei avea nevoie de informaţii. Dacă vei publica, cedând insistenţelor sursei, îi vei servi publicului ceva fără valoare şi poţi fi suspectat că faci PR pentru persoana în cauză.

Deci cât de prieten poţi fi cu sursa ta? Asta în măsura în care va trebui să pui mai presus valorile muncii tale decât prietenia.

Citeste continuarea

Conduce zilnic o echipă de reporteri, gândeşte strategia, îi trimite pe teren şi scriu împreună istoria (clipei). El este editorul, omul din spatele prompterului, din spatele ziarului, din spatele informaţiilor bine filtrate şi bine ierarhizate. Meciul său se joacă în fiecare zi şi niciodată nu intră în prelungiri. Ora de predare e sfântă. Iar publicul nu iartă. Nu poţi să-l aduci la meci decât dacă faci partide bune.

Editorul poate să fie un şef de departament (sport, social, investigaţii…) sau un om din conducerea ziarului (redactor-şef, redactor-şef adjunct, director editorial…). Dacă despre reporter spuneam că este cel care aleargă pe teren pentru a strânge informaţii, editorul este cel care le procesează. Deci jobul său este mai mult unul de birou. Prin natura muncii sale, el este un evaluator şi un negociator permanent.

Dar cea mai importantă funcţie a unui editor este aceea de strateg. Când spui editor, ai avea tendinţa să asociezi rolul său cu al unui corector de texte. Unii cad în capcana de a spune că el doar editează textele redactorilor. În realitate, munca sa este mult mai complexă.

Ce face un editor?

Vine cu idei de subiecte. Se asigură că are întotdeauna răspuns pentru întrebarea pe care o va primi în fiecare zi în şedinţa de sumar: “despre ce scrieţi azi?”. Scuze de genul “nu s-a întâmplat nimic notabil pe domeniul meu azi” sunt penibile. Nu trebuie să aştepţi să se întâmple ceva. Întotdeauna trebuie să ai ceva pregătit. Citeste continuarea

Bătălia pentru “bă, să fim noi primii care dau ştirea” îi face pe mulţi să uite cât de important e să verifice informaţia. Sunt unele ştiri (atât de) senzaţionale încât îţi iau minţile şi nu mai pui la îndoială veridicitatea lor.

Am văzut, la un moment dat, o televiziune (nu-i dau numele, nu vreau polemici + că nu mai ţin minte detaliile) care dădea o ştire drept breaking news şi anunţa o tragedie. Prezentatoarea se zbătea să explice ce nasol e. Apoi intră un nene prin telefon şi zice că nu-i chiar aşa nasol şi că incidentul e minor. Hopa, nu mai e breaking news? Păi nu mai e:)

Ce învăţăm de aici e că dacă nu suntem siguri pe informaţie mai bine aşteptăm până avem o confirmare, până aflăm şi din altă sursă. Altfel, credibilitatea noastră în ochii publicului nu va mai însemna nimic. Citeste continuarea

Nu întotdeauna este nevoie să mergem pe teren pentru documentare. Ştiu, probabil că mulţi îmi vor sări în cap pentru afirmaţia asta. Însă sunt destule cazuri în care poţi obţine aceleaşi informaţii  într-un timp mult mai scurt, cu costuri mult mai mici, chiar prin telefon.

Sunt anumite tipuri de informaţii pe care le putem afla fără să mergem pe teren. Aici intră:

- declaraţii ale politicienilor;

- declaraţii ale oficialităţilor;

- puncte de vedere ale anumitor instituţii (Poliţie, Parchet, Pompieri, Jandarmeria etc.);

- confirmarea unor date (cifre – statistici, nume, numere de telefon etc.);

- “reacţii” la anumite declaraţii/evenimente ale celor care au legătură cu subiectul;

- opinii ale specialiştilor;

Alte tipuri de informaţii e mai bine să NU le culegem prin telefon:

- mărturiile unor oameni care au asistat la un eveniment (catastrofă, accident, o răpire, o bătaie etc.);

- declaraţii care fac obiectul unei anchete jurnalistice;

Citeste continuarea

Nu există ştire fără sursă. Este o regulă simplă, de neîncălcat, pe care cred că o putem ţine minte foarte uşor. Cu toate acestea, necitarea surselor este o greşeală frecventă, mai ales în practica jurnalismului online, unde mulţi consideră că informaţiile de pe Internet sunt ale nimănui.

Nu e deloc credibil, atunci când scriem despre ceva ce s-a întâmplat la mare distanţă de noi, să scriem ştirea ca şi cum noi am fi fost acolo. N-o să ne creadă nimeni. Mai bine spunem de unde am aflat: informaţia am aflat-o de la X, care se afla la faţa locului; informează cutare site, cutare televiziune, radioul X, ziarul Y.

Există şi cazul în care noi chiar am fost acolo. Chiar şi atunci trebuie să cităm sursa. Cum adică? Simplu, ne cităm pe noi. Impropriu spus. Ceea ce trebuie să facem este să anunţăm în text prezenţa noastră la faţa locului.

Mulţi consideră că dacă citează o informaţie de pe un blog se înjosesc sau că nu e profesionist. Nimic mai greşit. Dacă ai considerat că informaţia de acolo îţi este utilă, consideră că e util să citezi şi sursa. Să ne gândim la următorul scenariu, care s-a întâmplat în practică:

Citeste continuarea

Specialiştii mass-media au identificat trei metode esenţiale de colectare a informaţiei: consultarea surselor fizice, intervievarea şi observaţia. Articolele bune sunt, de obicei, rezultatul îmbinării celor trei metode.

1. Consultarea surselor fizice

Se referă în special la consultarea surselor scrise, a documentelor foto, video, audio. Tot în această categorie intră şi consultarea informaţiilor prin Internet, consultarea publicaţiilor oficiale, a arhivelor personale sau publice etc.

Ne putem folosi de această metodă în pregătirea interviurilor. Este foarte bine să cunoaştem tema şi interlocutorul înaintea intervievării. Consultarea surselor fizice ne poate ajuta şi să formulăm întrebări bune.

2. Intervievarea

Pe lângă faptul că este un gen jurnalistic autonom, interviul este şi o metodă de colectare a informaţiilor. Atunci când vorbeşte cu martorii unui eveniment, când cere poziţii politicienilor, când cere părerea unui specialist, jurnalistul foloseşte interviul pentru a se documenta. Citeste continuarea

Răspunsul este simplu: nu există limite pentru a colecta informaţii. De la femeia de serviciu până la preşedintele statului, oricine poate să fie o sursă bună pentru un articol de succes. În multe cazuri, informaţiile primite de la femeia de serviciu pot fi mult mai valoroase decât cele primite de la directorul instituţiei.

Este important ca informaţiile să fie adevărate. Regula supremă pe care trebuie să o respectăm este aceea a încrucişării surselor. Asta înseamnă că o informaţie trebuie verificată din mai multe surse, de preferat cel puţin trei.

O atenţie sporită trebuie să avem în cazurile în care cineva lansează acuzaţii la adresa altcuiva. Obligaţia jurnalistului este să solicite un punct de vedere şi părţii acuzate. Dacă partea acuzată refuză să comenteze acuzaţiile, asta nu înseamnă că nu putem scrie articolul. Trebuie să specificăm în textul nostru că am încercat să contactăm partea acuzată şi motivele pentru care nu există şi punctul său de vedere.

Citeste continuarea

Există mai multe situaţii în ceea ce priveşte folosirea informaţiilor pe care le colectăm. Cele mai importante aspecte ţin de permisiunea de a publica informaţiile şi de acceptul sursei de a-şi atribui informaţiile. Convenţiile dintre jurnalist şi sursă trebuie să fie stabilite de la început.

On the record

Informaţia poate fi publicată şi atribuită sursei. Adică putem să redăm în articolul nostru informaţiile şi să arătăm cine a fost sursa lor, având acceptul să publicăm numele, funcţia sau calitatea în care ne-a vorbit.

Citeste continuarea

Ar fi o nebunie să pretindem că putem da o definiţie exactă ştirii. Până acum, jurnaliştii au dat multe definiţii, însă niciuna nu a reuşit să se impună. Vom încerca să conturăm totuşi nişte repere.

Ce este ştirea?

1) Ştirea înseamnă informaţie pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea pretenţia să existe.  Elementul central al unei ştiri îl reprezintă faptele (“ce s-a întâmplat”), nu opiniile.

2) ABC-ul. Ştirea este răspunsul la câteva întrebări: cine? (a făcut), ce? (a făcut), când? (a făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut).  Fără aceste răspunsuri, nu putem vorbi de o ştire completă.

3) Nu orice fel de informaţie poate fi o ştire. Ca să fie considerată ştire, informaţia trebuie să aibă o mulţime de calităţi (news value,  newsorthiness). S-a ajuns, prin consens, la concluzia că noutatea este cea mai importantă calitate a unei ştiri. Tocmai de aceea, cea mai redusă definiţie a ştirii ar putea fi: ceva despre care am aflat abia acum. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte.

O caracterizare concisă a ştirii oferă şi francezul Pierre de Noye, care spune că informaţia de presă trebuie să fie: importantă,  interesantă, nouă şi adevărată. Nu putem să ne mulţumim însă cu această definiţie.

Citeste continuarea