Gândeşte-te că trebuie să-i descrii unui prieten o persoană pe care n-a mai văzut-o niciodată şi pe care trebuie s-o întâlnească într-o gară aglomerată. Poţi face asta în aşa fel încât s-o recunoască imediat? E o întrebare drăguţă pe care am auzit-o la un curs, la facultate. Cred că merită să te gândeşti la ea atunci când ai de făcut un portret jurnalistic.

Ca să reducem teoria, putem spune că portretul, ca gen jurnalistic, reprezintă răspunsul la două întrebări esenţiale: “cine este personajul nostru?” şi “cum este el?”. Întrebarea “cine?” o putem orienta către realizările personale şi profesionale ale personajului, iar “cum?” se referă mai mult la caracter, înfăţişare şi percepţie (ce spun despre el cei din jurul lui – prieteni sau duşmani).

Chiar dacă poate fi suspectat de o puternică încărcătură subiectivă, portretul este un gen de informare, la graniţă cu reportajul, ancheta şi interviul.

Ponturi

1. Când publicăm un portret? Nu este o regulă, însă un portret merită să fie publicat atunci când personajul nostru este în atenţia publică pentru că a făcut sau i s-a întâmplat ceva important (se căsătoreşte, moare, câştigă un premiu, este nominalizat într-o competiţie importantă, este lăudat de nume prestigioase, intră într-o afacere importantă…) – deci avem ca pretext un eveniment.

2. Cum ne alegem personajul? Situaţiile sunt două la număr: a) omul este o personalitate; b) personajul este un om obişnuit, dar a făcut ceva ieşit din comun – un exemplu bun în acest sens este tipul eroului (pilotul de avion care a salvat sute de vieţi datorită priceperii sale; pompierul care a salvat un copil dintr-un incendiu…).

3. Care este cea mai bună sursă? Chiar dacă unii mă vor contrazice, sunt foarte convins că omul căruia vrem să-i facem portretul este cea mai bună sursă pentru noi. Şi putem să facem aici o paralelă cu pictura. Oare succesul unui portret realizat de un pictor nu vine din faptul că te are în faţa lui atunci când te pictează? La fel stau lucrurile şi cu portretul jurnalistic. Sunt sigur că putem afla multe din: o întâlnire faţă în faţă cu personajul nostru, o discuţie (mai vie sau mai ternă), un schimb de priviri (mai arogant, mai amical, mai rece…), o strângere de mână (mai fermă sau mai moale), un ton al vocii (mai calm sau mai agitat) etc. În cazul în care avem posibilitatea să realizăm un interviu cu subiectul nostru, este foarte important cadrul în care-l organizăm. Una este să mergem acasă la personaj şi să putem aduna şi detalii de decor, care spun multe despre personalitatea sa, şi alta e să ne întâlnim într-o cafenea oarecare, lucru care ne-ar indica cel mult preferinţele intervievatului nostru pentru un anumit tip de spaţii de acest gen. Putem face însă un portret şi fără să ne întâlnim cu personajul, pentru că interviul cu el nu este întotdeauna posibil. Omul poate nu vrea să vorbească sau este mort. Avem la îndemână celelalte metode de colectare a informaţiilor: (consultarea surselor fizice, intervievarea celor care-l cunosc pe omul nostru şi observaţia). Atenţie însă la oamenii pe care-i intervievaţi, aflaţi întâi care este relaţia lor cu personajul nostru. Altfel, poate confesiunea va fi prea pozitivă, prea negativă…

4. Nu confundăm portretul cu CV-ul sau biografia. Mulţi au impresia că dacă au redactat simpla biografie sau CV-ul unui om au făcut un portret jurnalistic. Nimic mai fals. Portretul trece dincolo de enumerarea cronologică a realizărilor profesionale. El are viaţă, nuanţă, dinamism, îţi spune şi cum este omul, nu doar cine este sau ce a făcut.

5. Ghilimelele. Se spune, pe bună dreptate, că un profil nu este complet dacă nu are citate. Ghilimelele dau viaţă portretului pe care vrem să-l facem, fie că este vorba chiar de cuvintele personajului nostru (în cazul în care l-am intervievat), fie că este vorba de părerile celor care-l cunosc. Citeste continuarea