Tabloidele sunt privite de mulţi ca fiind ceva ce n-are legătură cu jurnalismul, ceva josnic, lipsit de calitate, nedemn să capete respectul lor. Din păcate văd această atitudine la jurnalişti, profesori de jurnalism sau studenţi la jurnalism. Asta deşi ei ar trebui să fie primii care înţeleg că un tabloid este un produs jurnalistic serios (da, ai citit bine, scrie serios) şi nu este cu nimic mai prejos decât un quality. Scriu acest articol pentru că nu vreau să cădeţi în capcana unei etichetări facile.

Ştiu oameni care au lucrat sau lucrează pentru produse quality şi care se simt superiori colegilor care lucrează la tabloide. Primii cred că sunt mai deştepţi decât cei din urmă şi că munca lor e infinit mai complicată decât a celorlalţi. Oameni buni, cine crede că un tabloid se face uşor e naiv.

Procedurile din spatele realizării unui tabloid nu sunt diferite faţă de cele pentru realizarea unui quality (sau cel puţin nu ar trebui să fie). Ceea ce diferă este prezentarea, incluzând aici abordarea şi designul. Procedurile de colectare a informaţiilor,  de evaluare, de redactare trebuie respectate cu aceeaşi stricteţe. La fel ca un produs jurnalistic quality, tabloidul funcţionează după nişte standarde. Iar a pune conţinut quality într-un tabloid este la fel de neinspirat ca a pune conţinut tabloid într-un quality (nu pentru că acel conţinut este mai prost “calitativ”, ci pentru lipsa de coerenţă a acestui gest, care indică o politică editorială şubredă). Citeste continuarea

Scriu acest articol după ce zilele trecute am citit şi am recitit părerile a doi oameni importanţi din peisajul media românesc cu privire la o temă fierbinte: “print versus online”. Două texte care merită văzute:

Dragoş Stanca (Realitatea)

“la 1 iunie 2010 vor mai exista pe piata romaneasca maxim 3 ziare (declarate generaliste, quality), editate de companii media.” (textul complet)

Cătălin Tolontan (GSP)

“totusi (…) cred cu putere in presa tiparita.” (textul complet)

De ce cred eu că mor ziarele

Sunt convins că argumentul “online” nu stă (încă) în picioare atunci când vorbim despre moartea unor ziare tipărite. Piaţa nu validează (încă) această afirmaţie. Ziarele nu mor pentru că au apărut site-urile, ci pentru că nu ştiu să se reinventeze, să îţi genereze o (nouă) nevoie. Dincolo de calitatea conţinutului, cum altfel să generezi această nevoie decât prin marketing? Unele dintre ziarele care probabil vor muri sunt proaste, nu ne pare rău de ele. Dar vor muri şi ziare de calitate. Sunt un susţinător al jurnalismului făcut cum trebuie, însă nu pot să neg că munca noastră nu are niciun efect dacă nu este dublată de un efort coerent de marketing.

Şi mai cred că unele dintre ziare vor muri pentru că nu ştiu să gestioneze corect mixul dintre print şi online. Cred că relaţia, acum conjugală, dintre cele două medii se va oficializa şi va fi una de lungă durată. Pariez pe combinarea lor şi pe faptul că vor îmbătrâni împreună. Fiecare are câte un defect major, dar şi câte o calitate importantă.

Online: superficial, dar (poate fi) rapid

Print: lent, dar (are timp să fie) profund

De aici, se poate începe o corecţie/construcţie.

Cum văd o relaţie decentă între print şi online

Print:

Ofer în print ceva diferit de online. E absurd să citeşti azi pe print acelaşi lucru pe care l-ai citit ieri pe online. Culmea, mai dai şi bani pe asta. Să nu mai vorbim de penibilul situaţiei când citeşti aceeaşi ştire şi a doua zi tot pe online, pentru că ea e încărcată din ediţia print. Când spun “diferit”, nu mă refer neapărat la informaţia în sine, ci la modul în care este tratată, la unghiul de abordare, la profunzimea acestuia. Vreau ca site-ul să îmi ofere informaţia, iar ziarul să o pună în context, s-o analizeze, s-o explice, să îmi spună care sunt cauzele, care sunt consecinţele;

Nu păstrez exclusivităţile pentru print. Şi asta pentru că vreau să profit de promovare. E foarte simplu să îmi promovez exclusivitatea de maine (din print) prin site. Sunt şanse mai mari ca oamenii să-mi cumpere ziarul a doua zi ştiind că vor citi o exclusivitate. Şi aici nu mă refer la cititorii fideli, ci la cititorii pe care îi pot atrage. După ce o dau pe site, există oportunitatea ca exclusivitatea să fie preluată de televiziuni, de radio, de alte site-uri. Toate (aproape) vor cita ca sursă ziarul meu. Chiar dacă exclusivitatea va fi preluată şi de concurenţă (dacă va avea timp să reacţioneze), oamenii ştiu, în acest moment, că mâine vor putea citi mai multe în ziarul meu;

Uit că sunt un reporter de print. Sunt doar reporter. Când plec pe teren, mă gândesc să adun date care să ajute ambele medii. Încerc, când ajung în redacţie, să am cu mine poze pentru o galerie foto, voci pe reportofon sau video, gândesc multimedia; Citeste continuarea

Despre ce înseamnă libertatea de exprimare avem cu toţii o vagă idee. În termenii cei mai simpli, a te exprima liber înseamnă a te exprima “fără cenzură”. Iar prin asta unii jurnalişti înţeleg că pot să scrie sau să spună orice, sub pretextul acestui principiu.

Vă propun să aruncăm o privire mai în profunzime şi cu mai multă sinceritate asupra acestui principiu atunci când îl aplicăm în cazul jurnaliştilor. Ca să simplificăm lucrurile, trebuie să facem de la început distincţia între libertatea de exprimare la cârciumă şi libertatea de exprimare în media (oricare ar fi ea).

Libertatea de exprimare în media contrazice un pic definiţia dată în primul paragraf (când am spus “fără cenzură”). Exprimarea jurnaliştilor trece prin filtrul autocenzurii. Şi nu săriţi să blamaţi. Nu am spus-o în sens negativ.

Jurnalistul este un reprezentant al interesului public, al responsabilităţii sociale, deci trebuie să-şi privească libertatea de exprimare în acest sens. Un profesionist media înţelege că libertatea sa de exprimare trebuie trecută prin filtrul responsabilităţii. Iar această responsabilitate o putem numi şi autocenzură.

Deontologia şi politica editorială a instituţiei media reprezintă un gard pe care jurnaliştii nu trebuie să-l sară. Altfel, nu mai sunt profesionişti. Iar aceste două limite ar putea fi interpretate de către cei rău-voitori drept un act de cenzură. Citeste continuarea

Orice text jurnalistic trebuie să aibă un unghi de abordare, o perspectivă prin prisma căreia sunt privite lucrurile. Alegerea unghiului de abordare presupune să avem clar în minte care este cel mai important aspect al subiectului. De această alegere va depinde întreaga organizare a textului.

Unghiul de abordare este considerat “fascicolul care luminează faptele”, “perspectiva din care sunt ordonate faptele”. Cu alte cuvinte, trebuie să ne decidem ce anume informaţie punem pe primul plan din setul de informaţii pe care le deţinem. Mai precis, trebuie să facem diferenţa între ce este esenţial pentru textul nostru şi ce este detaliu. Citeste continuarea

Pe lângă criteriile clasice de evaluare a valorii de informare, o serie de factori influenţează tratarea informaţiilor de către media (B.Itule, D. Anderson, 1991, pp. 45-46; J. Charron, J. Limieux, 1991, p. 9). Toţi aceştia funcţionează corelativ, similar criteriilor de evaluare şi în strânsă legătură cu acestea. Dintre factori, îi amintim pe următorii:

1. Politica editorială

Ceea ce este important pentru o publicaţie economică nu este, cu siguranţă, la fel de important şi pentru o publicaţie pentru femei. De exemplu, Wall Street Journal, care este o publicaţie de afaceri, îşi selectează ştirile după alte criterii faţă de alte publicaţii orientate spre divertisment.

Deasupra tuturor criteriilor şi factorilor care influenţează evaluarea informaţiilor este politica editorială. Orientarea publicaţiei este cheia care descuie toate întrebările legate de care ştiri sunt potrivite şi care nu. Criteriile şi ceilalţi factori la care se raportează jurnaliştii atunci când evaluează ştirile sunt cernute prin această sită a politicii editoriale.

Politica editorială este văzută ca o strategie redacţională pe termen lung care dictează o anumită viziune asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această viziune trebuie respectată şi asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi la baza distincţilor care se fac între publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie specializată – publicaţie generalistă etc. Un tabloid şi un cotidian serios sunt ambele generaliste. Fiecare dintre ele are însă o linie editorială proprie, foarte clară. Iar această linie dă şi orientarea în tratarea ştirilor.

Citeste continuarea

Ceea ce este interesant pentru public nu este întotdeauna şi în interesul lui (D. Randall, 1998, p. 38). Aici trebuie făcută o distincţie, care poate să fie asociată cu aceea care se face între important (ceea ce-l afectează pe public) şi  interesant (ceea ce-l captează pe public).

În cazul ideal, ştirile trebuie să conţină câte un pic din fiecare. Degeaba este o ştire în interesul public, dacă ea nu prezintă elemente care să-i trezească interesul publicului. La fel de nepotrivit ar fi şi dacă o ştire este doar interesantă, neglijând astfel utilitatea ei pentru public.

Cele două valenţe ale unei informaţii de presă – interesant pentru public şi  în interesul publicului – nu se exclud. Proporţiile în care acestea sunt preferate de către jurnalişti fac diferenţa între ei. Unii preferă o ştire care conţine o doză mai mare de interesant, alţii una care este mai mult în interesul cititorului. Acest lucru ţine foarte mult şi de politica editorială a publicaţiei.