Câteva citate bune pot salva un text jurnalistic de la înec. Ele atrag atenţia cititorului, dau viaţă articolelor, adăugă prospeţime, autenticitate/veridicitate. Chiar dacă mulţi nu conştientizează, citatul face parte din viaţa jurnaliştilor mai mult decât fac parte prietenii şi familia.

O bună bucată din munca unui jurnalist înseamnă să citeze surse (e chiar o obligaţie). Nu există ştire fără sursă, deci nu există text jurnalistic de informare care să nu conţină cel puţin o citare. Se întâmplă asta fie că vorbim de declaraţiile unor oameni, de documente oficiale, de rapoarte, comunicate de presă şi multe altele.

Iar pentru ca munca noastră să fie mai uşoară, avem nevoie de nişte repere. Voi înşira mai jos câteva dintre ele. Citeste continuarea

Poate titlul pare stupid, dar o să înţelegeţi imediat ce vreau să spun. Scriu articolul acesta pentru că mulţi, chiar dacă folosesc piramida inversată, nu ştiu care este adevăratul său potenţial, sau o folosesc greşit.

Ce este piramida inversată?

În teoria şi practica jurnalistică, “piramida inversată” este o tehnică de redactare, aplicată în special ştirilor, prin care informaţiile esenţiale sunt prezentate la începutul articolului. Celelalte detalii sunt redate descrescător, în ordinea importanţei.

Din ce este compusă piramida inversată?

Lead – (prima frază/paragraful iniţial, introducere, capul ştirii) conţine mesajul esenţial şi are rolul principal de a incita cititorul la lectură;

Paragrafe de susţinere – conţin date care explică şi aprofundează introducerea. Ajută la situarea evenimentelor în context. Conţin o serie de date secundare care întregesc imaginea faptului. Background-ul îşi are locul tot în această zonă;

Final – este aproape la fel de important ca lead-ul. El trebuie să fie memorabil, să fixeze în mintea cititorului informaţia esenţială.

Mitul piramidei inversate

Se spune că piramida inversată îi ajută foarte mult pe editori când sunt în criză de timp. Dacă articolul este prea lung, iar ei trebuie să taie din el, dar nu mai au timp să-l citească, atunci renunţă la paragrafele de la sfârşit. Chiar în Manualul de Jurnalism (Coman, 2001, vol. I) autorii fac o asociere cu coada unei şopârle: poţi să tai din ea, că nu moare. Pe acelaşi considerent, ştirea nu ar avea de suferit dacă pierde paragrafele din coadă. Citeste continuarea

Conduce zilnic o echipă de reporteri, gândeşte strategia, îi trimite pe teren şi scriu împreună istoria (clipei). El este editorul, omul din spatele prompterului, din spatele ziarului, din spatele informaţiilor bine filtrate şi bine ierarhizate. Meciul său se joacă în fiecare zi şi niciodată nu intră în prelungiri. Ora de predare e sfântă. Iar publicul nu iartă. Nu poţi să-l aduci la meci decât dacă faci partide bune.

Editorul poate să fie un şef de departament (sport, social, investigaţii…) sau un om din conducerea ziarului (redactor-şef, redactor-şef adjunct, director editorial…). Dacă despre reporter spuneam că este cel care aleargă pe teren pentru a strânge informaţii, editorul este cel care le procesează. Deci jobul său este mai mult unul de birou. Prin natura muncii sale, el este un evaluator şi un negociator permanent.

Dar cea mai importantă funcţie a unui editor este aceea de strateg. Când spui editor, ai avea tendinţa să asociezi rolul său cu al unui corector de texte. Unii cad în capcana de a spune că el doar editează textele redactorilor. În realitate, munca sa este mult mai complexă.

Ce face un editor?

Vine cu idei de subiecte. Se asigură că are întotdeauna răspuns pentru întrebarea pe care o va primi în fiecare zi în şedinţa de sumar: “despre ce scrieţi azi?”. Scuze de genul “nu s-a întâmplat nimic notabil pe domeniul meu azi” sunt penibile. Nu trebuie să aştepţi să se întâmple ceva. Întotdeauna trebuie să ai ceva pregătit. Citeste continuarea

Trebuie să facem de la început o distincţie. Când vorbim de interviu, putem vorbi despre el ca metodă de documentare (atunci când luăm declaraţii martorilor unui accident, de exemplu),  sau putem vorbi despre el ca gen jurnalistic.

Pe scurt, interviul, ca gen jurnalistic, este o discuţie, însă nu o discuţie oarecare, ci una care întruneşte câteva condiţii minime:

- convorbirea are loc între un jurnalist şi o persoană care prezintă interes pentru public (ce spune intervievatul are valoare de informare);

- trebuie să existe un accept de publicare dat jurnalistului de către interlocutor;

- discuţia este înregistrată şi publicată sub forma întrebare – răspuns.

În esenţă, interviul este de fapt transcrierea acestei discuţii. Şi nu trebuie să credem că această transcriere o facem întocmai. Aşa ne-am transforma într-un roboţel care scoate textele de pe reportofon. Textul final va fi editat, păstrând doar pasajele notabile. Citeste continuarea