Despre fiţele de jurnalist
February 21st, 2009 (1,485 views)
Eram în metrou. Priveam înspre nimic. Tresar. O tipă de lângă mine începe să vorbească TARE la telefon (ca s-o audă tot vagonul):
- Dragă, azi nu pot să trec pe la tine, că stau la redacţie mai mult. Am avut şi nişte directuri, sunt obosită…
Preţ de câteva minute a ţinut-o tot aşa, vorbind în aşa fel încât toată lumea să ştie că ea e jurnalistă. Că ea e o specială…
Episodul mi-a rămas în minte şi mă face să tresar de fiecare dată când îi văd pe unii dintre colegii jurnalişti că au impresia că ei nu sunt oameni normali, că ei fac ceva cu totul special. Absurd este că mulţi cred că munca lor e mult superioară altor munci.
De ce nu sunt de acord cu ei şi de ce cred că a fi jurnalist e la fel de onorabil ca a fi, de exemplu, muncitor la fabrica de îngheţată:
Jurnalismul înseamnă rutină
Când am spus asta, deja mi-am luat primele înjurături. Este adevărat, în fiecare zi trebuie să te documentezi despre ceva nou, cunoşti oameni, interacţionezi, afli lucruri noi. Totuşi, oamenii cu care intri în contact pentru a afla informaţii nu sunt chiar aşa de mulţi (aceiaşi purtători de cuvânt, aceiaşi politicieni, aceiaşi PR-işti, aceiaşi oameni de afaceri), rar apar evenimente extraordinare. Multe din lucrurile despre care scrii le ştiai deja.
Rutina vine din proceduri. Jurnalismul adevărat nu se face (sau nu ar trebui să se facă) după starea de spirit, ci bazat pe proceduri foarte exacte, cum ar fi: colectarea informaţiilor / proceduri de colectare a informaţiilor; verificarea informaţiilor; tehnicile de redactare; tehnici de paginare sau de montaj etc. În fiecare zi, de mai multe ori pe zi, munca ta trebuie să respecte aceste proceduri.
La fel, muncitorul de la fabrica de îngheţată trebuie să respecte nişte proceduri de producţie.
Fluxurile de producţie simplificate arătă aproape la fel
Jurnalistul: trebuie să-şi adune informaţiile (de pe agenţii, de pe teren, din diverse alte surse);
Muncitorul de la fabrica de îngheţată: trebuie să procure ouă, lapte, zahăr, sau ce naiba se mai pune prin îngheţată;
J: verifică informaţiile
M: verifică dacă laptele e proaspăt…
J: produce articolul
M: produce îngheţata
J: împachetează informaţia – DTP
M: ambalează îngheţata
J: distribuie informaţia
M: îţi livrează îngheţata
şi, ca să ne distrăm niţel: ambele, dacă nu le consumi repede, se topesc 
Nu eşti singurul care face asta
Să ne gândim puţin cam câţi jurnalişti sunt în România. Cred că sunt câteva mii doar în Bucureşti şi alte câteva mii în ţară. Cred că sunt mai puţini angajaţi în fabricile de îngheţată decât jurnalişti
Nu în ultimul rând, din bun simţ
Unu la mână: nu vorbeşti tare la telefon (ca mamaia);
Doi la mână: nu e civilizată atitudinea de genul “tu ştii cine sunt eu?”
PS: Nu vreau să interpretaţi acest articol ca pe o aruncare în ridicol a meseriei de jurnalist. E o meserie frumoasă, care, ca orice meserie pe care o practici cu placere, îţi oferă satisfacţii mari. E totuşi o meserie ca oricare alta.
Tags: conditia jurnalistului, Jurnalisti
March 11th, 2009 at 3:09 pm
Foarte adevarat. Si eu detest atitudinile arogante, iar in domeniul presei au ajuns mai degraba ceva firesc, decat exceptii. Si nu Bogdan, nu se interpreteaza articolul ca fiind o aruncare in ridicol a acestei meserii – bine spus meserie… pt ca inca nu a ajuns profesie… sursa: coman
)
Semnat
O jurnalista (la fel de bine putea fi o muncitoare la o fabrica de inghetata)
March 13th, 2009 at 9:03 pm
Nici nu stiu ce sa zic referitor la atitudinea de fite a jurnalistilor, din punctul meu de vedere pare de-a dreptul aberanta, eu sunt studenta la jurnalism, si sunt aproximativ 5 luni de cand incerc sa si practic jurnalismul in presa scrisa, si nu vad nimic care ar trebui transformat in fite(echivalentul prostiei) atata timp cat chiar e o munca dificila ce implica dedicare si bariere greu de trecut ce nu pot fi luate ca aberatia stupida a unor fite, ar insemna sa-mi bat joc de propria munca… paradoxal dar incepand cu redactia unde lucrez pana la presa propriu-zisa fitele sunt un indiciu prespun al unui alt “nivel profesional”, sau nu mai shtiu….ziceti voi, ca eu ca tanara in “industrie” percep foarte greu genul de atitudini, este oare ignoranta o solutie pentru mine?
semnat- o viitoare vanzatoare de inghetata:)
March 15th, 2009 at 5:33 pm
@Anushka
corect. Eh, oamenii s-au uitat prea mult la filme cu si despre jurnalisti…
March 16th, 2009 at 2:51 pm
Padure fara uscaturi nu exista. La fel e si in presa, unde sunt destui figuranti. Eu consider (si sper sa nu ma insel) ca asemnenea persoanaje nu au ajuns sa ne defineasca breasla.
March 16th, 2009 at 3:42 pm
@ Andi
Ai dreptate, nici eu nu cred ca asemenea personaje definesc breasla. De fapt, nici nu am intentionat sa spun chestia asta. Doar ca sper ca si “uscaturile” sa citeasca acest articol si sa isi puna niste intrebari.
March 25th, 2009 at 11:19 am
Am stat 3 zile pe strazile Vienei. Am auzit de vreo patru ori oameni vorbind la telefonul mobil in locuri publice. De ce?
March 25th, 2009 at 11:55 am
@iulian n.
probabil pentru ca oamenii aia inteleg ca-i destul de aiurea sa-ti spui problemele / prostiile / … pe strada
October 29th, 2009 at 12:20 pm
Din pacate, asa este. In democratia romaneasca de azi, a fi jurnalist e totuna cu a fi scriitor…de vagoane intr-o gara din Campia Baraganului, sa zicem.
Am lucrat in presa scrisa, ca redactor, la cel mai vechi cotidian al Gorjului, fondat in 1924 de Jean Barbulescu. Am debutat, totusi, in “Flacara”, in 1973-1974, elev de liceu fiind, cu un eseu despre adolescenti si adolescenta, pe care Adrian Paunescu- redactor sef, pe atunci,- l-a apreciat. Nu ma laud singur, sta marturie colectia revistei ilustrate de atunci, pe care o puteti gasi la Biblioteca Academiei Romane. Revenind la momentul angajarii mele la “Gorjeanul”, vreau sa spun ca nu mi-a fost rusine, la varsta mea de 44 ani, sa pornesc de jos, cum se spune. Noaptea, dupa ce iesea de la tipar, impachetam editia, manual, pentru ca rotativa care il tiparea nu avea si sectiune de impachetat, pagina cu pagina. Apoi, in zori de zi, noaptea in zilele de iarna, mergeam cu masina Postei sa prindem trenurile si cursele auto spre localitatile Gorjului pentru a-l distribui.
Ziua, eram la program, de la ora 8.00, conferinte de presa, evenimente, s.am.d., inapoi in redactie, scrie materialul, da-l redactorului-sef, refa-l (pentru ca, sigur, ceva nu era bun!), da-l din nou, apoi fugi in tipografie si fa corectura, pagina cu pagina, articol cu articol…Seara, cateva ore acasa, pupa copilul si nevasta si fugi iar in tipografie la impachetat… O data pe luna, veneau bobinele de harie de la Letea si ajutam la descarcat, de obicei duminica…
Acum, am fost restructurat cu post cu tot, in locul meu ramanand tocmai aceste ziarizde ” de fitze”, de care vorbiti