Câteva citate bune pot salva un text jurnalistic de la înec. Ele atrag atenţia cititorului, dau viaţă articolelor, adăugă prospeţime, autenticitate/veridicitate. Chiar dacă mulţi nu conştientizează, citatul face parte din viaţa jurnaliştilor mai mult decât fac parte prietenii şi familia.

O bună bucată din munca unui jurnalist înseamnă să citeze surse (e chiar o obligaţie). Nu există ştire fără sursă, deci nu există text jurnalistic de informare care să nu conţină cel puţin o citare. Se întâmplă asta fie că vorbim de declaraţiile unor oameni, de documente oficiale, de rapoarte, comunicate de presă şi multe altele.

Iar pentru ca munca noastră să fie mai uşoară, avem nevoie de nişte repere. Voi înşira mai jos câteva dintre ele. Citeste continuarea

Suntem obişnuiţi să ascultăm poveşti. Facem asta în fiecare zi: colega de facultate ne spune ce a văzut în vacanţă la Paris, mama ne spune cum a stat la coadă trei ore la medic fiindcă ăia care aveau pile intrau înainte. Mai sunt şi poveşti pe care le auzim fără să vrem: o tipă care se ceartă la metrou cu iubitul prin telefon, un bătrânel care vorbeşte în autobuz despre băiatul său care a inventat nu ştiu ce chestie etc. Viaţa noastră de zi cu zi e plină de poveşti.

Ok. Acum să aruncăm o privire asupra presei. Îmi asum riscul de a fi acuzat de superficialitate şi identific patru mari tipuri de informaţie pe care presa le produce: informaţiile utilitare (numerele la loto, vremea, cursul valutar etc.), interviurile, opiniile (editoriale, comentarii, analize) şi poveştile (ştirile, reportajele, anchetele, potretele etc.). Despre cele din urmă vreau să vorbim în articolul de faţă.

Ideea e simplă: Oamenii dau viaţă ştirilor pe care le faceţi. Căutaţi-i, aflaţi cine sunt, ce fac, ce-au făcut, ce n-au făcut, cum sunt etc. Pe scurt, în spatele fiecărei ştiri se ascunde o poveste. Hai s-o aflăm!

Jurnaliştii cu experienţă ştiu că vor râde, probabil, dacă vor citi acest text. Pentru ei e firesc să alerge după ceva care să dea savoare informaţiei brute. Să ne gândim că avem o ştire că o bancă a pierdut câteva miliarde de dolari din cauza unui angajat. E un exemplu grosier Cred că nu-i niciun dubiu că pe toţi ne interesează povestea acelui om şi că este poate cel mai valoros detaliu al articolului nostru.

Ştirile vorbesc, de cele mai multe ori, despre oameni. Fiecare om are o poveste. Unii jurnalişti ştiu să o caute şi să o spună, alţii se rezumă la a spune doar “ce s-a întâmplat”. Dar nu doar oamenii au poveşti de spus, ci şi obiectele/lucrurile. O companie, un oraş, o ţară, un continent au toate povestea/poveştile lor. Acestea din urmă duc tot la oameni (cei care le-au creat, cei care au avut legătură cu ele).

Povestea constituie, de cele mai multe ori, background-ul articolelor de presă. Asta nu-i neapărat ceva rău, însă,  pe principiul “tăiem ce-i în coadă”, se întâmplă să fie prima sacrificată atunci când e nevoie de spaţiu. Din păcate, nu mulţi au răbdare să rescrie atunci când li se spune să scurteze.

Uneori informaţia actuală poate fi banală, însă pusă în oglindă cu povestea, cu background-ul, putem scoate informaţii spectaculoase. Povestea din spatele ştirii poate transforma un fapt divers într-un articol care merită citit pe nerăsuflate.

Ştiu că mulţi înjură ştirile de la ora 17 de la Pro TV, mai ştiu că tot mulţi sunt şi cei care le urmăresc. De ce? Simplu. Ei au ştiut să speculeze cel mai bine povestea din spatele faptului divers. Un accident de circulaţie în care au murit doi oameni (cifra e subiectivă) este ceva relativ banal, dacă e să judecăm din punct de vedere jurnalistic. Ştirea capătă însă dramatism atunci când afli că de fapt în accident murise şi o mireasă care tocmai fusese “furată” în noaptea nunţii. De aici începe povestea, de aici construcţia capătă emoţie.

Ce face povestea interesantă

Subiectul. Există ceva remarcabil, un detaliu de la care să pleci?

Drama / Succesul / Comicul. Sunt ingrediente care stârnesc emoţii. Ele n-au cum să nu trezească interes.  Probabil că unii vor adăuga “sexul”

Autenticitatea. Vocile (citatele) valorează mult într-o istorisire. Ele dau viaţă textului.

Stilul direct, simplu. Există un îndemn jurnalistic clasic: “Scrie cum vorbeşti!”. În traducere: nu încerca să impresionezi, nu scrie în aşa fel încât să fie nevoie să merg la dicţionar să înţeleg ce-ai vrut să spui

Sinceritatea. Publicul va simţi când exageraţi. Nu trebuie să fie totul senzaţional. Citeste continuarea

Nu mai ştiu cine naiba zicea că nu există femei urâte, ci doar femei nearanjate. Bine, ca să fim răutăcioşi, mai e şi răspunsul misogin: există doar bărbaţi care n-au băut destul În fine, să trec peste luuuunga paranteză. La fel este şi cu unele articole jurnalistice din domeniul financiar. Când vezi un morman de cifre, de zecimale, de estimări, de formule… Huh, deja cred că te întrebi: bă, n-am băut destul? De fapt răspunsul este că ştirea n-a avut un stilist tocmai strălucit.

La fel ca o femeie frumoasă, o ştire trebuie să te facă să vrei s-o priveşti din lead până-n picioare. Însă m-am lăsat de multe ori păgubaş când a fost vorba să citesc astfel de articole. Nu pentru că subiectul în sine n-ar fi fost interesant, ci pentru că n-am avut răbdarea (sau timpul necesar) să mă concentrez să înţeleg cifrele. Deşi dau senzaţia de precizie atunci când le folosim în ştiri, cifrele ridică serioase probleme de concentrare.

Am încercat să mă documentez despre câteva dintre provocările pe care le implică folosirea cifrelor în articole şi am identificat câteva soluţii pentru a ne face viaţa mai uşoară. Iată ce a ieşit:

NOŢIUNI ELEMENTARE

1) Verificăm cifrele

Hai să ne gândim ce ar însemna să uiţi un zero atunci când anunţi preţul ultimului model al unei maşini. Probabil cei mai mulţi îşi vor da seama că e o greşeală, vor verifica, te vor înjura că măcar pentru o secundă i-ai făcut să creadă că e vorba de un chilipir, că şi-l pot permite. Ce-ar însemna să faci nişte calcule în grabă şi să faci estimări greşite legate de performanţa unei companii? Probabil că-i vei produce nişte prejudicii de imagine, dacă instituţia pentru care lucrezi e suficient de influentă. Dar pot fi şi cazuri mai simple: când greşim vârsta unui personaj, când greşim anul lansării unui produs, o dată a unui eveniment important. Toate sunt greşeli care ne vor costa credibilitatea.

2) Selectăm cifrele esenţiale

Păstrăm doar cifrele relevante pentru articolul nostru. Prea multe cifre vor crea haos, iar materialul nostru va fi obositor, greu de înţeles. Unii folosesc din aroganţă (nu vreau să-i bănuiesc de prostie) prea multe cifre, să arate cât de documentaţi sunt ei. Multe cifre nu înseamnă neapărat multă informaţie.

3) Totuşi, există soluţii şi pentru mai multe cifre

Sunt cazuri în care chiar avem multe cifre importante. De exemplu, au fost introduse noi taxe. Ar fi destul de greu de urmărit aceste cifre în text. Soluţia cea mai elegantă este să folosim tabele şi infografice. Şi, ca să fim eleganţi până la capăt, nu povestim în text cifrele pe care le prezentăm deja în tabele sau grafice. Ar fi redundant, inestetic, ilizibil…. neprofesionist. În text putem anunţa decizia, numărul taxelor, data la care intră în vigoare, cine sunt cei afectaţi, care sunt avantajele, care sunt dezavantajele, precizăm dacă se renunţă la alte taxe, reacţii/poziţii oficiale etc.

4) Aproximăm cifrele

E mai simplu să spunem “X a câştigat peste 30 de milioane de dolari” decât ” X a câştigat 30.345.321 de dolari”. Nu câştigăm precizie dacă alegem a doua variantă. Nimeni n-o să reţină cifra exactă.

Avem la îndemână câteva opţiuni atunci când avem de aproximat o cifră. Putem spune: aproape, peste, mai mult de, mai puţin de, aproximativ, în jur de, circa…

Atenţie! Orice variantă am alege, vom putea fi acuzaţi că suntem părtinitori. Dacă spunem că “Guvernul a mărit pensiile cu mai mult de 18%” vom putea fi suspectaţi de simpatii. Dacă spunem că “a mărit pensiile cu mai puţin de 19%” poate părea că nu ne e prea simpatic Guvernul . În manualul de jurnalism de la Polirom (vol. II), Marcel Tolcea apreciază că “prepoziţia peste are o mai mare putere, este pozitivă, urcătoare, în timp ce adverbele aproape şi aproximativ sunt descrescătoare”. Nu e tocmai ok. Dacă nu suntem atenţi, putem cădea în capcana lui pozitiv-negativ. Cât de urcătoare şi pozitivă poate fi o expresie de genul “peste 200 de morţi”?

Deşi conţin în ele mai multă nuanţă, aş prefera să folosesc: aproape, peste, mai mult, mai puţin.

Cred că inspiră nesiguranţă, lipsă de fermitate,  imprecizie: aproximativ, în jur de, circa.

5) Traducem cifrele, le contextualizăm/comparăm

Pentru o mare parte a publicului o cifră nu spune prea multe de una singură. Poate că în loc de prezentarea unei proceduri complicate de calcul al unei dobânzi ar fi mai potrivit să spunem simplu că la sfârşit vei încasa cu 10% mai mulţi bani decât ai depus. Asta înseamnă să traducem cifrele.

Să luăm exemplu averea unui om de afaceri. Să zicem că are o avere estimată la 3 miliarde de euro. Ok, acum vine întrebarea firească: “ce înseamnă această cifră?”. Deci contextualizăm şi comparăm. Ne-ar ajuta mai mult să înţelegem cât înseamnă această sumă dacă am da câteva exemple de genul: ocupă locul 20 în topul celor mai bogaţi oameni ai lumii; cu banii ăştia şi-ar putea cumpăra nu ştiu câte  fabrici, case, maşini; un angajat care câştigă 1000 de euro lunar ar reuşi să adune o astfel de avere în 250.000 de ani

La fel, în cazul informaţiilor de genul: “Ministerul X a cheltuit suma Y pentru publicitate”. Ok, e mult? E puţin? Cât la sută din bugetul alocat înseamnă această sumă? Cum puteau fi cheltuiţi aceiaşi bani mai eficient? Putem face comparaţii cu alte ministere sau cu alte ţări.

REGULI DE REDACTARE

1) Unde punem “de” şi unde nu

Am găsit foarte bine structurată această regulă în ghidul de scriitură al ziarului Adevărul. Necesită atenţie, cel puţin la valorile mai mari de 100 O voi reda integral:

“De la 1 la 19 se scrie fără prepoziţia de, iar de la 20 la 100, cu de. Regula este valabilă şi pentru numerele mai mari de 100. Decisive sunt ultimele două cifre. Exemple:

7 ani, 19 ani, 20 de ani, 75 de ani, 100 de ani

101 ani, 119 ani, 175 de ani, 200 de ani…

20.007 ani, 20.017 ani, 20.143 de ani, 20.993 de ani.

Pentru numerele cu zecimale, varianta corectă este: 1,2 ani; 7,3 ani…”

Citeste continuarea

Titlul de presă este poate cel mai consecvent cerşetor de inspiraţie. În fiecare zi, poate de mai multe ori pe zi, trebuie să alegi un titlu. E greu să fii întotdeauna inspirat. Şi mai nasol este că nu există vreo formulă magică pentru a alege un titlu bun, ci doar nişte repere.

Efortul de a pune un titlu ok merită făcut însă. El este cel care face cu ochiul cititorului grăbit de astăzi. Studiile arată că întâi scanăm informaţia: ne uităm după poze, titluri, intertitluri, explicaţii foto şi abia apoi decidem să continuăm lectura. E clar, degeaba avem un articol genial dacă îl omorâm cu un titlu prost.

Experienţa jurnaliştilor a conturat câteva idei, care să-i ajute atunci când au de ales un titlu. Le voi reda mai jos.

Ca să vorbim despre titlu, hai să vedem mai întâi ce înseamnă el.

Elementele titrării:

1. titlu, care poate avea un supratitlu sau/şi un subtitlu;

2. şapou;

3. intertitluri;

4. explicaţiile foto;

5. titlurile de rubrică.

1. Titlul

Cred că una dintre cele mai importante calităţi ale unui titlu este aceea de a informa, de a-ţi spune pe scurt despre ce este vorba. El trebuie să fie clar, să conţină mesajul esenţial şi totodată să fie incitativ, adică să te facă să citeşti textul. Şi, dincolo de toate astea, un titlu trebuie să fie sincer. Am spus pe scurt ce e cu titlul şi voi detalia mai jos.

Câteva lucruri de care ar fi bine să ţinem cont atunci când dăm un titlu:

Nu alegem niciodată titlul înainte să redactăm textul. Motivul este logic: titlul trebuie să promoveze textul. Or, dacă nu avem textul, ce să promovăm? Apoi există riscul să supralicităm textul, să-l forţăm să susţină titlul.

Evităm titlurile prea lungi sau prea scurte. Unii spun că e bine să nu depăşim 7 cuvinte. Ideea e că titlurile lungi sunt prea obositoare, greu de citit, iar cele prea scurte sunt, de cele mai multe ori, prea vagi.

Un titlu bun e un titlu clar. Adică un titlu pe care îl poţi înţelege uşor, pentru care nu trebuie să depui un efort special de decodare. E acel titlu pe care nu ai cum să-l interpretezi greşit. Citeste continuarea

Poate titlul pare stupid, dar o să înţelegeţi imediat ce vreau să spun. Scriu articolul acesta pentru că mulţi, chiar dacă folosesc piramida inversată, nu ştiu care este adevăratul său potenţial, sau o folosesc greşit.

Ce este piramida inversată?

În teoria şi practica jurnalistică, “piramida inversată” este o tehnică de redactare, aplicată în special ştirilor, prin care informaţiile esenţiale sunt prezentate la începutul articolului. Celelalte detalii sunt redate descrescător, în ordinea importanţei.

Din ce este compusă piramida inversată?

Lead – (prima frază/paragraful iniţial, introducere, capul ştirii) conţine mesajul esenţial şi are rolul principal de a incita cititorul la lectură;

Paragrafe de susţinere – conţin date care explică şi aprofundează introducerea. Ajută la situarea evenimentelor în context. Conţin o serie de date secundare care întregesc imaginea faptului. Background-ul îşi are locul tot în această zonă;

Final – este aproape la fel de important ca lead-ul. El trebuie să fie memorabil, să fixeze în mintea cititorului informaţia esenţială.

Mitul piramidei inversate

Se spune că piramida inversată îi ajută foarte mult pe editori când sunt în criză de timp. Dacă articolul este prea lung, iar ei trebuie să taie din el, dar nu mai au timp să-l citească, atunci renunţă la paragrafele de la sfârşit. Chiar în Manualul de Jurnalism (Coman, 2001, vol. I) autorii fac o asociere cu coada unei şopârle: poţi să tai din ea, că nu moare. Pe acelaşi considerent, ştirea nu ar avea de suferit dacă pierde paragrafele din coadă. Citeste continuarea

Există mai multe situaţii în ceea ce priveşte folosirea informaţiilor pe care le colectăm. Cele mai importante aspecte ţin de permisiunea de a publica informaţiile şi de acceptul sursei de a-şi atribui informaţiile. Convenţiile dintre jurnalist şi sursă trebuie să fie stabilite de la început.

On the record

Informaţia poate fi publicată şi atribuită sursei. Adică putem să redăm în articolul nostru informaţiile şi să arătăm cine a fost sursa lor, având acceptul să publicăm numele, funcţia sau calitatea în care ne-a vorbit.

Citeste continuarea

Orice text jurnalistic trebuie să aibă un unghi de abordare, o perspectivă prin prisma căreia sunt privite lucrurile. Alegerea unghiului de abordare presupune să avem clar în minte care este cel mai important aspect al subiectului. De această alegere va depinde întreaga organizare a textului.

Unghiul de abordare este considerat “fascicolul care luminează faptele”, “perspectiva din care sunt ordonate faptele”. Cu alte cuvinte, trebuie să ne decidem ce anume informaţie punem pe primul plan din setul de informaţii pe care le deţinem. Mai precis, trebuie să facem diferenţa între ce este esenţial pentru textul nostru şi ce este detaliu. Citeste continuarea

Ce trebuie să faci

1) Scrie astfel încat să fii uşor înţeles. Nu încerca să impresionezi. Foloseşte cuvinte comune în locul celor pretenţioase (convingător pentru persuasiv, plătit pentru remunerat, mincinos pentru mitoman);

2) O frază = o idee. Elimină, fără resentimente, toate cuvintele, propoziţiile sau frazele care nu spun nimic sau de care nu ai neapărat nevoie. Caută miezul acţiunii! Maxim de informaţie cu minim de cuvinte;

3) Foloseşte fraze declarative simple. Evită frazele cu multe subordonate. Urmează modelul: subiect – verb – complement. Încearcă să transformi subordonatele în propoziţii principale sau de sine stătătoare;

4) Variază lungimea frazelor. Nu îţi fie teamă de frazele care conţin 8 cuvinte, să îţi fie teamă de cele care depăşesc 30 de cuvinte. Alternează frazele lungi, scurte şi medii, pentru a nu-ţi adormi cititorii;

Citeste continuarea