Am recitit, de curând, “Zvonurile”, de Jean-Noel Kapferer şi mi-am dat seama că unii jurnalişti încă sunt captivi clişeelor care privesc acest fenomen.

“Dă-le dracu, bă, sunt doar zvonuri!”. La prima vedere, am putea aprecia o astfel de remarcă făcută de un jurnalist. Asta pentru că am auzit noi pe undeva că nu dă bine să recunoşti că iei în serios zvonurile. Serios? Eu nu cred asta şi cred că jurnaliştii nu au voie să ignore zvonurile.

Să zicem că ştii că într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o ştire bună. Dacă vei spune “e doar un zvon, nu mă bag”, rişti ca un coleg de la concurenţă să facă exact ce trebuia să faci şi tu cu această informaţie:o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci nu o ignoră şi are şansa să câştige o ştire tare. Tu n-ai nicio şansă

Problema de fond a jurnaliştilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informaţii false. Dar timpul ne-a dovedit că e greşit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer spune o chestie foarte haioasă în carte: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri” (p. 29).  Citeste continuarea

Când intri într-o redacţie, ca jurnalist la început de carieră, simţi imediat ce înseamnă să nu ai surse. Şeful îţi cere să afli o informaţie. Cauţi toată ziua, dai telefoane, trimiţi emailuri şi nimic. Cu cinci minute înainte de închiderea ediţiei, un coleg se amuză pe seama ta. Dă un telefon şi află tot ce n-ai reuşit să afli tu toată ziua. Apoi îţi şopteşte la ureche un sfat care pare incontestabil: “încearcă să câştigi prietenia surselor, dacă vrei să te descurci!”.

Cât de prieten poţi fi cu sursele tale?

Mersul pe sârmă cred că este o comparaţie prea blândă pentru a ilustra relaţia corectă pe care ar trebui să o aibă jurnaliştii cu sursele lor. Aş spune mai degrabă că seamănă cu un dans pe sârmă. Prietenia cu sursele, care pare a fi ajutorul carierei tale, s-ar putea să se transforme într-o povară. Să fii prieten cu cineva presupune să fii dispus oricând să-i faci un favor. Dar cât de normal este ca tu, jurnalistul, să fii dispus să-i faci favoruri sursei tale în schimbul informaţiilor? Depinde ce fel de favoruri. Dacă te roagă să-i împrumuţi maşina, s-o ajuţi să-şi mute mobila, nu-i nimic compromiţător.

Dar ce te faci atunci când afli o informaţie pe care dacă ai publica-o sursa ta ar fi pusă într-o postură foarte proastă? Acum eşti între ciocan şi nicovală, între prietenia cu sursa ta şi interesul publicului de a afla adevărul. Oricât de prieten ai fi cu sursa ta, nu ai voie să ascunzi (ignori, cosmetizezi) o astfel de informaţie.  E o decizie pe care trebuie să o iei asumându-ţi riscul ca, dacă publici informaţia negativă, sursa să nu te mai ajute pe viitor, să se simtă trădată, să nu te mai considere prieten.

Tot în numele prieteniei voastre, sursa ar putea să-ţi ceară să publici nişte informaţii care ar avantaja-o. Nu sunt neapărat informaţii false, dar sunt informaţii pe care nu le-ai publica în mod normal fiindcă nu au valoare de informare. Dacă o vei refuza, o să considere că nu vrei s-o ajuţi şi s-ar putea să nu te ajute nici ea când vei avea nevoie de informaţii. Dacă vei publica, cedând insistenţelor sursei, îi vei servi publicului ceva fără valoare şi poţi fi suspectat că faci PR pentru persoana în cauză.

Deci cât de prieten poţi fi cu sursa ta? Asta în măsura în care va trebui să pui mai presus valorile muncii tale decât prietenia.

Citeste continuarea

Pe toţi ne enervează comunicatele care nu spun nimic. Din zecile de comunicate care ajung în redacţie, aproximativ 99% merg la coşul de gunoi. De ce? Pentru că nu anunţă nimic, în esenţă, pentru că majoritatea sunt doar laude, pentru că nu sunt targetate, pentru că sunt scrise prost… Nu, nu e o aroganţă, e cruda realitate

PENTRU JURNALIŞTI: Cum triem comunicatele?

Singurul motiv pentru care jurnaliştii ar putea iubi comunicatele de presă este acela că ele oferă (sau ar trebui să ofere) informaţii. Deci ar putea fi sursa pentru o ştire. De cele mai multe ori, n-avem timp să le citim în întregime, aşa că le scanăm. La ce ne uităm mai repede:

1. Ce anunţă comunicatul? Scanăm titlul şi lead-ul. Scanăm intertitlurile, citatele. Dacă are valoare de ştire, mergem mai departe. Dacă nu, alegem coşul de gunoi;

2. De la cine vine comunicatul? Sursa este credibilă? Dacă vine de la organizaţii (companii, instituţii…) cu care avem o relaţie de mai lungă durată şi care, de-a lungul timpului, s-au dovedit surse bune, îi acordăm o atenţie mai mare;

3. Cifre? Poze? Pe scurt, ataşamente. De multe ori, ele pot fi mai importante decât comunicatul în sine;

PENTRU PR-şti: Cum vrem noi să scrieţi un comunicat de presă (în ordinea importanţei)

1. Gândiţi-vă dacă informaţia pe care ne-o trimiteţi poate fi o ştire (vezi aici criteriile care ne ajută să alegem ştirile bune). Dacă nu poate fi o ştire, nu vă apucaţi să scrieţi comunicatul. Prima întrebare la care trebuie să vă răspundeţi pentru a afla dacă informaţia chiar e o ştire este: “Îi pasă cuiva de asta?”. Dacă răspunsul este “Da, multor oameni”, e ok; Citeste continuarea

Bătălia pentru “bă, să fim noi primii care dau ştirea” îi face pe mulţi să uite cât de important e să verifice informaţia. Sunt unele ştiri (atât de) senzaţionale încât îţi iau minţile şi nu mai pui la îndoială veridicitatea lor.

Am văzut, la un moment dat, o televiziune (nu-i dau numele, nu vreau polemici + că nu mai ţin minte detaliile) care dădea o ştire drept breaking news şi anunţa o tragedie. Prezentatoarea se zbătea să explice ce nasol e. Apoi intră un nene prin telefon şi zice că nu-i chiar aşa nasol şi că incidentul e minor. Hopa, nu mai e breaking news? Păi nu mai e:)

Ce învăţăm de aici e că dacă nu suntem siguri pe informaţie mai bine aşteptăm până avem o confirmare, până aflăm şi din altă sursă. Altfel, credibilitatea noastră în ochii publicului nu va mai însemna nimic. Citeste continuarea

Nu întotdeauna este nevoie să mergem pe teren pentru documentare. Ştiu, probabil că mulţi îmi vor sări în cap pentru afirmaţia asta. Însă sunt destule cazuri în care poţi obţine aceleaşi informaţii  într-un timp mult mai scurt, cu costuri mult mai mici, chiar prin telefon.

Sunt anumite tipuri de informaţii pe care le putem afla fără să mergem pe teren. Aici intră:

- declaraţii ale politicienilor;

- declaraţii ale oficialităţilor;

- puncte de vedere ale anumitor instituţii (Poliţie, Parchet, Pompieri, Jandarmeria etc.);

- confirmarea unor date (cifre – statistici, nume, numere de telefon etc.);

- “reacţii” la anumite declaraţii/evenimente ale celor care au legătură cu subiectul;

- opinii ale specialiştilor;

Alte tipuri de informaţii e mai bine să NU le culegem prin telefon:

- mărturiile unor oameni care au asistat la un eveniment (catastrofă, accident, o răpire, o bătaie etc.);

- declaraţii care fac obiectul unei anchete jurnalistice;

Citeste continuarea

Specialiştii mass-media au identificat trei metode esenţiale de colectare a informaţiei: consultarea surselor fizice, intervievarea şi observaţia. Articolele bune sunt, de obicei, rezultatul îmbinării celor trei metode.

1. Consultarea surselor fizice

Se referă în special la consultarea surselor scrise, a documentelor foto, video, audio. Tot în această categorie intră şi consultarea informaţiilor prin Internet, consultarea publicaţiilor oficiale, a arhivelor personale sau publice etc.

Ne putem folosi de această metodă în pregătirea interviurilor. Este foarte bine să cunoaştem tema şi interlocutorul înaintea intervievării. Consultarea surselor fizice ne poate ajuta şi să formulăm întrebări bune.

2. Intervievarea

Pe lângă faptul că este un gen jurnalistic autonom, interviul este şi o metodă de colectare a informaţiilor. Atunci când vorbeşte cu martorii unui eveniment, când cere poziţii politicienilor, când cere părerea unui specialist, jurnalistul foloseşte interviul pentru a se documenta. Citeste continuarea

Răspunsul este simplu: nu există limite pentru a colecta informaţii. De la femeia de serviciu până la preşedintele statului, oricine poate să fie o sursă bună pentru un articol de succes. În multe cazuri, informaţiile primite de la femeia de serviciu pot fi mult mai valoroase decât cele primite de la directorul instituţiei.

Este important ca informaţiile să fie adevărate. Regula supremă pe care trebuie să o respectăm este aceea a încrucişării surselor. Asta înseamnă că o informaţie trebuie verificată din mai multe surse, de preferat cel puţin trei.

O atenţie sporită trebuie să avem în cazurile în care cineva lansează acuzaţii la adresa altcuiva. Obligaţia jurnalistului este să solicite un punct de vedere şi părţii acuzate. Dacă partea acuzată refuză să comenteze acuzaţiile, asta nu înseamnă că nu putem scrie articolul. Trebuie să specificăm în textul nostru că am încercat să contactăm partea acuzată şi motivele pentru care nu există şi punctul său de vedere.

Citeste continuarea

Există mai multe situaţii în ceea ce priveşte folosirea informaţiilor pe care le colectăm. Cele mai importante aspecte ţin de permisiunea de a publica informaţiile şi de acceptul sursei de a-şi atribui informaţiile. Convenţiile dintre jurnalist şi sursă trebuie să fie stabilite de la început.

On the record

Informaţia poate fi publicată şi atribuită sursei. Adică putem să redăm în articolul nostru informaţiile şi să arătăm cine a fost sursa lor, având acceptul să publicăm numele, funcţia sau calitatea în care ne-a vorbit.

Citeste continuarea