E o frenezie mondială. Valurile pe care le face jurnalismul online aproape că ne atrofiază orice gând că s-ar mai putea inventa ceva mai bun. Parcă uităm că web-ul s-a născut abia în 1989 şi că, înaintea sa, televiziunea părea ceva de nedepăşit.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Web-ul este, într-adevăr, cel mai bun canal jurnalistic în acest moment. E fascinant, dărâmă nişte concepte fundamentale ale media – precum acela al comunicării unidirecţionale. Vreau doar să atrag atenţia că înainte să învăţăm să facem jurnalism online nu trebuie să uităm să facem jurnalism.

De aici se desprinde şi ideea pe care am promis-o în titlu. Cred că, de departe, cea mai sigură opţiune falimentară a unei companii media este să-şi identifice brandul cu un canal, fie el şi online-ul. Un brand jurnalistic trebuie să se construiască pe o platformă mult mai solidă: conţinutul. Citeste continuarea

Tabloidele sunt privite de mulţi ca fiind ceva ce n-are legătură cu jurnalismul, ceva josnic, lipsit de calitate, nedemn să capete respectul lor. Din păcate văd această atitudine la jurnalişti, profesori de jurnalism sau studenţi la jurnalism. Asta deşi ei ar trebui să fie primii care înţeleg că un tabloid este un produs jurnalistic serios (da, ai citit bine, scrie serios) şi nu este cu nimic mai prejos decât un quality. Scriu acest articol pentru că nu vreau să cădeţi în capcana unei etichetări facile.

Ştiu oameni care au lucrat sau lucrează pentru produse quality şi care se simt superiori colegilor care lucrează la tabloide. Primii cred că sunt mai deştepţi decât cei din urmă şi că munca lor e infinit mai complicată decât a celorlalţi. Oameni buni, cine crede că un tabloid se face uşor e naiv.

Procedurile din spatele realizării unui tabloid nu sunt diferite faţă de cele pentru realizarea unui quality (sau cel puţin nu ar trebui să fie). Ceea ce diferă este prezentarea, incluzând aici abordarea şi designul. Procedurile de colectare a informaţiilor,  de evaluare, de redactare trebuie respectate cu aceeaşi stricteţe. La fel ca un produs jurnalistic quality, tabloidul funcţionează după nişte standarde. Iar a pune conţinut quality într-un tabloid este la fel de neinspirat ca a pune conţinut tabloid într-un quality (nu pentru că acel conţinut este mai prost “calitativ”, ci pentru lipsa de coerenţă a acestui gest, care indică o politică editorială şubredă). Citeste continuarea

Este o temă destul de controversată. La fel de bine se poate răspunde cu “da” cum se poate răspunde cu “nu”. Ambele răspunsuri pot fi uşor argumentate. Nu mi-am propus să fac asta. Cred că singurul capabil să răspundă la această întrebare este fiecare dintre noi, punând în balanţă propriile aşteptări. O să înşir însă aici câteva lucruri care te-ar putea ajuta să te hotărăşti dacă vrei să urmezi o astfel de facultate sau nu.

Voi începe discuţia asta cu nişte adevăruri incomode ale meseriei:

Dacă termini o facultate de jurnalism nu înseamnă neapărat că eşti şi bun pentru jobul ăsta. Diploma este doar o hârtie pe care i-o arătăm mamei atunci când ne întreabă pe ce s-au dus banii pe care ni i-a dat în ultimii ani. Asta pentru că o facultate de jurnalism o poţi absolvi şi fără prea mult stres. Deci, să ne înţelegem de la început, diploma aia nu are foarte mare valoare pe piaţa muncii. Nu sunt foarte mulţi şefi de redacţii care să ţină cont de ea. Important e cu ce rămâi după ce termini, adică dacă ai făcut facultatea pentru tine, nu pentru diplomă.

Poţi fi un jurnalist foarte bun şi fără să urmezi o facultate de profil. Să presupunem că alegi să faci o facultate cu profil economic, că eşti pasionat de scris, îţi faci un blog pe care exersezi, mai citeşti câte ceva despre noţiunile jurnalistice de bază – pe scurt, scrii bine despre un domeniu pe care-l cunoşti bine. Ai toate şansele să fii mai potrivit pentru un post de jurnalist pe domeniul economic decât un absolvent de jurnalism, care nu cunoaşte domeniul la fel de bine ca tine. Nu e însă o regulă.

Degeaba ştii multe dacă stai prost cu nervii. O regulă nescrisă a acestei meserii este că trebuie să fii flexibil (foarte flexibil). Adică trebuie să te obişnuieşti: să nu comentezi când ţi se spune că ai de stat la serviciu încă opt ore peste program; să fii pregătit să accepţi că nu eşti cel mai deştept şi întotdeauna dacă vrea cineva să ţi-o tragă o poate face (de multe ori chiar o face); să fii pregătit să fii luat peste picior de cititorii care comentează pe site; să îţi înţelegi şeful care te face idiot, chiar dacă aparent nu e vina ta că o vedetă ţi-a promis un interviu şi ţi-a spus cu cinci minute înainte că nu se poate realiza fiindcă are programare la coafor… Deci stai bine cu nervii?

Jurnalismul nu e ce ai văzut prin filme. Poate că una dintre cele mai grele misiuni ale şcolilor de jurnalism este să le scoată din cap studenţilor stereotipurile despre această meserie. Literatura, filmul şi unele articole mai puţin responsabile prezintă munca asta foarte idealizat. Unii dau la jurnalism visând doar să apară la televizor, să fie vedete.

Ce te-ar putea învăţa o facultate de jurnalism:

Noţiuni şi reguli de bază. Ca orice domeniu, jurnalismul funcţionează pe baza unor proceduri şi a unor reguli: trebuie să ştii cum să decizi care sunt informaţiile relevante şi care nu, trebuie să ştii cum să aduni informaţiile, să ştii cum să comunici cu sursele, cum să redactezi informaţiile şi multe altele. Le poţi învăţa şi în redacţie, dar nu prea va avea nimeni timp să ţi le explice cum trebuie (adică structurat). Vei şti ce e o ştire, ce e un reportaj, cum se face un interviu, ce e o piramidă inversată, ce înseamnă off the record sau on the record şi alte lucruri elementare dacă mergi la cursuri şi dacă eşti atent.

Vei învăţa din experienţele altora. Profesorii te pot îndruma către destule cărţi din bibliotecă sau articole de pe Internet scrise de oameni care şi-au petrecut întreaga viaţă în acest domeniu: au reuşit multe, dar au şi greşit mult. Dacă eşti puţin şmecher o să profiţi de şansa de a învăţa din greşelile lor şi n-o să aştepţi să înveţi din greşelile tale. Nu cred că trebuie sa ne conducem numai după principiul că doar experienţa e cea care contează. Decât să aştepţi 30 de ani să aduni experienţă, mai bine pui mâna şi citeşti niste cărţi scrise de unii care au făcut greşeala să aştepte Ideea e că peste 30 de ani de acumulat experienţă va fi, poate, destul de târziu să te bucuri cum trebuie de ea. Asta că tot există o întrebare, menită să-ţi spulbere visele, care ţi se pune atunci când te angajezi: “ce experienţă ai?”.

Vei învăţa că totul se învaţă. În viaţa ta de viitor jurnalist vei fi de multe ori pus în faţa situaţiei de a aborda teme despre care nu ştii nimic. Şi cel mai nasol e că de multe ori ai doar câteva ore la dispoziţie să afli. Vei învăţa (sper), în facultate, un mic truc legat de jurnalism, acela că poţi reduce totul la nişte paşi simpli: 1) tehnici de documentare (vei şti unde să cauţi şi cum să cauţi informaţia); 2) evaluarea informaţiilor (vei şti să filtrezi informaţiile relevante); 3) tehnici de redactare (vei şti să le spui şi altora ce ai aflat tu, într-o formă accesibilă). Adică vei şti cum să procedezi (că tot am vorbit de proceduri). Cred că facultatea de jurnalism te pregăteşte să faci faţă necunoscutului, să înţelegi că totul se poate învăţa uşor dacă ştii unde şi cum să cauţi.

Cultura profesională. Cred că e foarte important să ştii cum funcţionează sistemul, să ai o imagine de ansamblu asupra acestui job. Citeste continuarea

Jurnaliştii nu pot fi prezenţi întotdeauna în locul în care se întâmplă un eveniment. De exemplu, undeva în creştetul munţilor are loc un accident aviatic în care mor zeci de oameni. Ca să ajungă acolo, jurnaliştilor le-ar lua probabil câteva ore. Dar să presupunem că exact în momentul accidentului un turist era în apropiere, avea o cameră video la îndemână şi a filmat întreaga scenă. El este singurul care are imaginile din momentul accidentului. Totodată, el este şi o sursă cheie pentru jurnalişti. A fost la faţa locului şi a văzut ce s-a întâmplat. În momentul de faţă, turistul are mai multe opţiuni: poate da înregistrarea televiziunilor, site-urilor specializate, ziarelor pentru ediţiile online, poate intra în direct prin telefon într-un jurnal de ştiri sau poate să posteze pe blogul personal înregistrarea şi întreaga poveste. Mai poate da un mesaj pe Twitter, mai poate uploada filmul pe YouTube şi lista poate continua. Orice ar face din ce am enumerat aici s-ar numi jurnalism cetăţenesc (citizen journalism).

Fără să ironizăm pe nimeni, putem să rezumăm foarte simplu conceptul de jurnalism cetăţenesc spunând că este un jurnalism făcut de amatori. Sunt oameni obişnuiţi, care nu au neapărat o pregătire jurnalistică, dar care vor să le spună sau să le arate şi altora ce au văzut sau ce au trăit ei. Fac exact ceea ce fac jurnaliştii profesionişti: adună informaţii, decid dacă sunt relevante pentru public, le pun într-o formă jurnalistică (le atribuie semnificaţii) şi le distribuie publicului. Nu de puţine ori, munca lor este la fel sau chiar mai valoroasă decât a jurnaliştilor profesionişti. Am putea să le spunem jurnalişti  de ocazie, pentru că au avut ocazia să fie martorii unor întâmplări ieşite din comun.

Putem privi dezvoltarea jurnalismului cetăţenesc din perspectiva a două procese importante în industria media: producţia de conţinut şi distribuţia de conţinut. Până nu demult, era destul de complicat să faci o fotografie sau un filmuleţ. Acum, cu un simplu telefon mobil le poţi face pe amândouă fără mare efort. Deci e mult mai simplu să creezi conţinut jurnalistic. Tot nu cu mult timp în urmă, nu era foarte la îndemână să transmiţi o informaţie unui public numeros. Acum poţi să publici o informaţie pe Internet într-un timp foarte scurt şi având costuri foarte mici. Concluzia e una simplă: evoluţia tehnologiei a schimbat complet logica tradiţională a producţiei şi a distribuţiei de conţinut jurnalistic. Aproape oricine poate produce acum o informaţie pe care o consideră valoroasă şi să o distribuie unui public numeros.

Citizen journalism nu înseamnă doar user-generated content (UGC)

Mai multe companii media importante au îmbrăţişat ideea şi au înţeles că ajutorul din partea jurnaliştilor de ocazie nu este deloc de neglijat, aşa că au creat platforme prin care utilizatorii obişnuiţi pot contribui cu conţinut: iReport (CNN), uReport (Fox News), Your news (BBC), CBSEyeMobile (CBS), Sharek (Al Jazeera) etc. De asemenea, au fost create platforme independente, fără nicio legătură cu grupurile media tradiţionale, prin care jurnaliştii amatori pot să publice conţinut (OhMyNews, AllVoices, Bleacher Report, Cell Journalist, Demotix, Citizen News – YouTube, Helium, NowPublic etc.).

Reţelele sociale, Twitter-ul, platformele video, platformele foto au împins jurnalismul cetăţenesc înspre o nouă dimensiune, cea a jurnalismului colectiv, în care mai multe persoane pot contribui la construirea unui subiect/a unei poveşti. Practic, în jurul unui topic oricine poate adăuga “piese” (poze, clipuri, text, audio).

Dar jurnalismul cetăţenesc este ceva ce depăşeşte sfera UGC. Şi cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de blogurile personale. Practic fiecare dintre autorii de blog este un mic patron de publicaţie. Are regulile lui, creează conţinut media şi-l distribuie către un public prin propriile mijloace, fără să apeleze la un grup media. În consecinţă, bloggerii nu sunt doar simpli useri, ci au şi  calitatea de distribuitori de informaţie, de “proprietari” ai unui mijloc de distribuţie.

Ameninţă jurnalismul cetăţenesc statutul jurnalismului convenţional?

Un medic, un economist, un avocat, un mecanic auto, care îşi fac bloguri pe care publică periodic noutăţi din domeniu, opinii, sfaturi şi analize pot rivaliza oricând cu paginile specializate ale unor reviste. E clar, e o concurenţă, iar mulţi jurnalişti din media tradiţionale se simt ameninţaţi. Ameninţarea există, însă este pozitivă, pentru că stimulează competiţia. Citeste continuarea

Scriu acest articol după ce zilele trecute am citit şi am recitit părerile a doi oameni importanţi din peisajul media românesc cu privire la o temă fierbinte: “print versus online”. Două texte care merită văzute:

Dragoş Stanca (Realitatea)

“la 1 iunie 2010 vor mai exista pe piata romaneasca maxim 3 ziare (declarate generaliste, quality), editate de companii media.” (textul complet)

Cătălin Tolontan (GSP)

“totusi (…) cred cu putere in presa tiparita.” (textul complet)

De ce cred eu că mor ziarele

Sunt convins că argumentul “online” nu stă (încă) în picioare atunci când vorbim despre moartea unor ziare tipărite. Piaţa nu validează (încă) această afirmaţie. Ziarele nu mor pentru că au apărut site-urile, ci pentru că nu ştiu să se reinventeze, să îţi genereze o (nouă) nevoie. Dincolo de calitatea conţinutului, cum altfel să generezi această nevoie decât prin marketing? Unele dintre ziarele care probabil vor muri sunt proaste, nu ne pare rău de ele. Dar vor muri şi ziare de calitate. Sunt un susţinător al jurnalismului făcut cum trebuie, însă nu pot să neg că munca noastră nu are niciun efect dacă nu este dublată de un efort coerent de marketing.

Şi mai cred că unele dintre ziare vor muri pentru că nu ştiu să gestioneze corect mixul dintre print şi online. Cred că relaţia, acum conjugală, dintre cele două medii se va oficializa şi va fi una de lungă durată. Pariez pe combinarea lor şi pe faptul că vor îmbătrâni împreună. Fiecare are câte un defect major, dar şi câte o calitate importantă.

Online: superficial, dar (poate fi) rapid

Print: lent, dar (are timp să fie) profund

De aici, se poate începe o corecţie/construcţie.

Cum văd o relaţie decentă între print şi online

Print:

Ofer în print ceva diferit de online. E absurd să citeşti azi pe print acelaşi lucru pe care l-ai citit ieri pe online. Culmea, mai dai şi bani pe asta. Să nu mai vorbim de penibilul situaţiei când citeşti aceeaşi ştire şi a doua zi tot pe online, pentru că ea e încărcată din ediţia print. Când spun “diferit”, nu mă refer neapărat la informaţia în sine, ci la modul în care este tratată, la unghiul de abordare, la profunzimea acestuia. Vreau ca site-ul să îmi ofere informaţia, iar ziarul să o pună în context, s-o analizeze, s-o explice, să îmi spună care sunt cauzele, care sunt consecinţele;

Nu păstrez exclusivităţile pentru print. Şi asta pentru că vreau să profit de promovare. E foarte simplu să îmi promovez exclusivitatea de maine (din print) prin site. Sunt şanse mai mari ca oamenii să-mi cumpere ziarul a doua zi ştiind că vor citi o exclusivitate. Şi aici nu mă refer la cititorii fideli, ci la cititorii pe care îi pot atrage. După ce o dau pe site, există oportunitatea ca exclusivitatea să fie preluată de televiziuni, de radio, de alte site-uri. Toate (aproape) vor cita ca sursă ziarul meu. Chiar dacă exclusivitatea va fi preluată şi de concurenţă (dacă va avea timp să reacţioneze), oamenii ştiu, în acest moment, că mâine vor putea citi mai multe în ziarul meu;

Uit că sunt un reporter de print. Sunt doar reporter. Când plec pe teren, mă gândesc să adun date care să ajute ambele medii. Încerc, când ajung în redacţie, să am cu mine poze pentru o galerie foto, voci pe reportofon sau video, gândesc multimedia; Citeste continuarea

Despre ce înseamnă libertatea de exprimare avem cu toţii o vagă idee. În termenii cei mai simpli, a te exprima liber înseamnă a te exprima “fără cenzură”. Iar prin asta unii jurnalişti înţeleg că pot să scrie sau să spună orice, sub pretextul acestui principiu.

Vă propun să aruncăm o privire mai în profunzime şi cu mai multă sinceritate asupra acestui principiu atunci când îl aplicăm în cazul jurnaliştilor. Ca să simplificăm lucrurile, trebuie să facem de la început distincţia între libertatea de exprimare la cârciumă şi libertatea de exprimare în media (oricare ar fi ea).

Libertatea de exprimare în media contrazice un pic definiţia dată în primul paragraf (când am spus “fără cenzură”). Exprimarea jurnaliştilor trece prin filtrul autocenzurii. Şi nu săriţi să blamaţi. Nu am spus-o în sens negativ.

Jurnalistul este un reprezentant al interesului public, al responsabilităţii sociale, deci trebuie să-şi privească libertatea de exprimare în acest sens. Un profesionist media înţelege că libertatea sa de exprimare trebuie trecută prin filtrul responsabilităţii. Iar această responsabilitate o putem numi şi autocenzură.

Deontologia şi politica editorială a instituţiei media reprezintă un gard pe care jurnaliştii nu trebuie să-l sară. Altfel, nu mai sunt profesionişti. Iar aceste două limite ar putea fi interpretate de către cei rău-voitori drept un act de cenzură. Citeste continuarea

Mirajul acestei meserii (de jurnalist) îi face pe unii să se simtă importanţi, să creadă că dacă lucrează în presă sunt foarte influenţi, că toată lumea trebuie să stea preş sub picioarele lor. Şi mulţi cred asta pentru că au auzit ei cândva, pe undeva, că “presa este a patra putere”. Dacă aveţi de-a face cu astfel de indivizi, ignoraţi-i. Îi recunoaşteţi uşor după faptul că spun peste tot (fără să fie întrebaţi) că lucrează în presă, când li se cer actele de către poliţist scot legitimaţia de presă, ameninţă că vor scrie de rău dacă nu faci ce zic ei… Nu, ei nu sunt influenţi, iar puterea presei înseamnă altceva.

Cum traducem conceptul de “presă ca a patra putere”

Ca să spunem că e a patra, hai să stabilim care ar fi primele trei:

- puterea executivă (guvernul);

- puterea judecătorească;

- puterea legislativă.

(J. Watson, A. Hill, R. Weiner, in M. Coman, 2004, p.173)

Presa ca a patra putere este văzută, în lucrările de specialitate, ca un câine de pază al societăţii (“watch-dog”), un suport al democraţiei. Ca să scurtăm teoria, putem spune că presa este un observator care are grijă ca niciuna dintre celelalte puteri să nu facă prostii.

De unde vine puterea presei?

Puterea vine, în primul rând, din faptul că media are acces la o audienţă (la un public) mult mai numeroasă decât o poate face oricare alt spaţiu public (cafeneaua, teatrul, cinematograful, stadionul, pieţele etc.). Toate celelalte puteri (pe care presa le supraveghează) îşi doresc să comunice cu acest public, deci au nevoie de presă. Citeste continuarea