Este o temă destul de controversată. La fel de bine se poate răspunde cu “da” cum se poate răspunde cu “nu”. Ambele răspunsuri pot fi uşor argumentate. Nu mi-am propus să fac asta. Cred că singurul capabil să răspundă la această întrebare este fiecare dintre noi, punând în balanţă propriile aşteptări. O să înşir însă aici câteva lucruri care te-ar putea ajuta să te hotărăşti dacă vrei să urmezi o astfel de facultate sau nu.

Voi începe discuţia asta cu nişte adevăruri incomode ale meseriei:

Dacă termini o facultate de jurnalism nu înseamnă neapărat că eşti şi bun pentru jobul ăsta. Diploma este doar o hârtie pe care i-o arătăm mamei atunci când ne întreabă pe ce s-au dus banii pe care ni i-a dat în ultimii ani. Asta pentru că o facultate de jurnalism o poţi absolvi şi fără prea mult stres. Deci, să ne înţelegem de la început, diploma aia nu are foarte mare valoare pe piaţa muncii. Nu sunt foarte mulţi şefi de redacţii care să ţină cont de ea. Important e cu ce rămâi după ce termini, adică dacă ai făcut facultatea pentru tine, nu pentru diplomă.

Poţi fi un jurnalist foarte bun şi fără să urmezi o facultate de profil. Să presupunem că alegi să faci o facultate cu profil economic, că eşti pasionat de scris, îţi faci un blog pe care exersezi, mai citeşti câte ceva despre noţiunile jurnalistice de bază – pe scurt, scrii bine despre un domeniu pe care-l cunoşti bine. Ai toate şansele să fii mai potrivit pentru un post de jurnalist pe domeniul economic decât un absolvent de jurnalism, care nu cunoaşte domeniul la fel de bine ca tine. Nu e însă o regulă.

Degeaba ştii multe dacă stai prost cu nervii. O regulă nescrisă a acestei meserii este că trebuie să fii flexibil (foarte flexibil). Adică trebuie să te obişnuieşti: să nu comentezi când ţi se spune că ai de stat la serviciu încă opt ore peste program; să fii pregătit să accepţi că nu eşti cel mai deştept şi întotdeauna dacă vrea cineva să ţi-o tragă o poate face (de multe ori chiar o face); să fii pregătit să fii luat peste picior de cititorii care comentează pe site; să îţi înţelegi şeful care te face idiot, chiar dacă aparent nu e vina ta că o vedetă ţi-a promis un interviu şi ţi-a spus cu cinci minute înainte că nu se poate realiza fiindcă are programare la coafor… Deci stai bine cu nervii?

Jurnalismul nu e ce ai văzut prin filme. Poate că una dintre cele mai grele misiuni ale şcolilor de jurnalism este să le scoată din cap studenţilor stereotipurile despre această meserie. Literatura, filmul şi unele articole mai puţin responsabile prezintă munca asta foarte idealizat. Unii dau la jurnalism visând doar să apară la televizor, să fie vedete.

Ce te-ar putea învăţa o facultate de jurnalism:

Noţiuni şi reguli de bază. Ca orice domeniu, jurnalismul funcţionează pe baza unor proceduri şi a unor reguli: trebuie să ştii cum să decizi care sunt informaţiile relevante şi care nu, trebuie să ştii cum să aduni informaţiile, să ştii cum să comunici cu sursele, cum să redactezi informaţiile şi multe altele. Le poţi învăţa şi în redacţie, dar nu prea va avea nimeni timp să ţi le explice cum trebuie (adică structurat). Vei şti ce e o ştire, ce e un reportaj, cum se face un interviu, ce e o piramidă inversată, ce înseamnă off the record sau on the record şi alte lucruri elementare dacă mergi la cursuri şi dacă eşti atent.

Vei învăţa din experienţele altora. Profesorii te pot îndruma către destule cărţi din bibliotecă sau articole de pe Internet scrise de oameni care şi-au petrecut întreaga viaţă în acest domeniu: au reuşit multe, dar au şi greşit mult. Dacă eşti puţin şmecher o să profiţi de şansa de a învăţa din greşelile lor şi n-o să aştepţi să înveţi din greşelile tale. Nu cred că trebuie sa ne conducem numai după principiul că doar experienţa e cea care contează. Decât să aştepţi 30 de ani să aduni experienţă, mai bine pui mâna şi citeşti niste cărţi scrise de unii care au făcut greşeala să aştepte Ideea e că peste 30 de ani de acumulat experienţă va fi, poate, destul de târziu să te bucuri cum trebuie de ea. Asta că tot există o întrebare, menită să-ţi spulbere visele, care ţi se pune atunci când te angajezi: “ce experienţă ai?”.

Vei învăţa că totul se învaţă. În viaţa ta de viitor jurnalist vei fi de multe ori pus în faţa situaţiei de a aborda teme despre care nu ştii nimic. Şi cel mai nasol e că de multe ori ai doar câteva ore la dispoziţie să afli. Vei învăţa (sper), în facultate, un mic truc legat de jurnalism, acela că poţi reduce totul la nişte paşi simpli: 1) tehnici de documentare (vei şti unde să cauţi şi cum să cauţi informaţia); 2) evaluarea informaţiilor (vei şti să filtrezi informaţiile relevante); 3) tehnici de redactare (vei şti să le spui şi altora ce ai aflat tu, într-o formă accesibilă). Adică vei şti cum să procedezi (că tot am vorbit de proceduri). Cred că facultatea de jurnalism te pregăteşte să faci faţă necunoscutului, să înţelegi că totul se poate învăţa uşor dacă ştii unde şi cum să cauţi.

Cultura profesională. Cred că e foarte important să ştii cum funcţionează sistemul, să ai o imagine de ansamblu asupra acestui job. Citeste continuarea

Nu este o regulă, fiecare îşi notează ceea ce consideră relevant. Totuşi, în linii mari, agenda unui jurnalist ar trebui să conţină:

- contacte ale principalelor surse de informare;

- liste de subiecte;

- un calendar al evenimentelor importante;

Acum rămâne să ne hotărâm dacă vom folosi o agendă clasică sau una electronică. Eu urăsc agendele clasice Însă unii sunt nostalgici şi cred în argumentele-clişeu că agenda clasică nu se strică niciodată şi c-o poţi purta cu tine oriunde. Ok, la fel de bine o poţi pierde sau o poţi scăpa într-o fântână arteziană. De-aia vă recomand să folosiţi o agendă electronică, de preferat o aplicaţie web. Printre avantajele celei din urmă s-ar număra:

- backup şi export. Două funcţii care ne ajută să ne păstrăm în siguranţă datele;

- search. Găsim rapid informaţiile de care avem nevoie, nu stăm să răsfoim;

- mobilitate. Nu suntem nevoiţi să purtăm agenda după noi, putând s-o accesăm de pe orice dispozitiv conectat la Internet;

- share + print. Putem împărţi informaţia cu alţii;

- edit. Putem să modificăm uşor informaţiile, fără să mai avem parte de clasicele mâzgăleli. Totodată, putem multiplica rapid informaţia;

- alerte. Poate cel mai important este faptul că putem seta o “alarmă”, care să ne amintească, cu puţin timp înainte că urmează să aibă loc un eveniment.

Cum gestionăm partea cea mai grea din agendă: calendarul evenimentelor

Să luăm un exemplu. Presupunem că suntem nişte jurnalişti care scriu pe domeniul IT. Cele mai multe dintre evenimentele care se întâmplă în zona noastră de interes sunt previzibile. Conferinţele IT, lansările de produse, târgurile IT, bursele de joburi de profil, acestea şi altele sunt evenimente despre care aflăm cu ceva timp înainte că vor avea loc. E bine să le avem notate undeva pentru ca, furaţi de vârtejul ştirilor, să nu uităm de unele dintre ele şi să fim prinşi nepregătiţi. Deci vom trece într-o agendă: numele evenimentului; data/ora/locul desfăşurării evenimentului şi eventual o scurtă descriere a sa.

Cea mai bună opţiune pentru a gestiona un calendar cu evenimente este, în opinia mea, să folosim o aplicaţie web. Dintre avantajele pe care le-am enumerat mai sus, aici vom găsi de mare trebuinţă funcţia prin care putem seta alerte (memento-uri). Practic, tot ce trebuie să facem este să ne notăm toate detaliile evenimentului şi să optăm ca aplicaţia să ne trimită o alertă prin email sau prin sms cu câteva zile înainte. Aşa scăpăm de grija că e posibil să ratăm un eveniment sau să aflăm de el exact în ziua desfăşurării şi să n-avem timp să ne facem o acreditare.

Iată câteva aplicaţii web cu funcţii de calendar: Google Calendar; Windows Live Calendar; Ubidesk; CalendarFly. Şi pentru cei care preferă aplicaţiile desktop: Microsoft Office Outlook sau Mozilla Sunbird.

Citeste continuarea

Jurnaliştii nu pot fi prezenţi întotdeauna în locul în care se întâmplă un eveniment. De exemplu, undeva în creştetul munţilor are loc un accident aviatic în care mor zeci de oameni. Ca să ajungă acolo, jurnaliştilor le-ar lua probabil câteva ore. Dar să presupunem că exact în momentul accidentului un turist era în apropiere, avea o cameră video la îndemână şi a filmat întreaga scenă. El este singurul care are imaginile din momentul accidentului. Totodată, el este şi o sursă cheie pentru jurnalişti. A fost la faţa locului şi a văzut ce s-a întâmplat. În momentul de faţă, turistul are mai multe opţiuni: poate da înregistrarea televiziunilor, site-urilor specializate, ziarelor pentru ediţiile online, poate intra în direct prin telefon într-un jurnal de ştiri sau poate să posteze pe blogul personal înregistrarea şi întreaga poveste. Mai poate da un mesaj pe Twitter, mai poate uploada filmul pe YouTube şi lista poate continua. Orice ar face din ce am enumerat aici s-ar numi jurnalism cetăţenesc (citizen journalism).

Fără să ironizăm pe nimeni, putem să rezumăm foarte simplu conceptul de jurnalism cetăţenesc spunând că este un jurnalism făcut de amatori. Sunt oameni obişnuiţi, care nu au neapărat o pregătire jurnalistică, dar care vor să le spună sau să le arate şi altora ce au văzut sau ce au trăit ei. Fac exact ceea ce fac jurnaliştii profesionişti: adună informaţii, decid dacă sunt relevante pentru public, le pun într-o formă jurnalistică (le atribuie semnificaţii) şi le distribuie publicului. Nu de puţine ori, munca lor este la fel sau chiar mai valoroasă decât a jurnaliştilor profesionişti. Am putea să le spunem jurnalişti  de ocazie, pentru că au avut ocazia să fie martorii unor întâmplări ieşite din comun.

Putem privi dezvoltarea jurnalismului cetăţenesc din perspectiva a două procese importante în industria media: producţia de conţinut şi distribuţia de conţinut. Până nu demult, era destul de complicat să faci o fotografie sau un filmuleţ. Acum, cu un simplu telefon mobil le poţi face pe amândouă fără mare efort. Deci e mult mai simplu să creezi conţinut jurnalistic. Tot nu cu mult timp în urmă, nu era foarte la îndemână să transmiţi o informaţie unui public numeros. Acum poţi să publici o informaţie pe Internet într-un timp foarte scurt şi având costuri foarte mici. Concluzia e una simplă: evoluţia tehnologiei a schimbat complet logica tradiţională a producţiei şi a distribuţiei de conţinut jurnalistic. Aproape oricine poate produce acum o informaţie pe care o consideră valoroasă şi să o distribuie unui public numeros.

Citizen journalism nu înseamnă doar user-generated content (UGC)

Mai multe companii media importante au îmbrăţişat ideea şi au înţeles că ajutorul din partea jurnaliştilor de ocazie nu este deloc de neglijat, aşa că au creat platforme prin care utilizatorii obişnuiţi pot contribui cu conţinut: iReport (CNN), uReport (Fox News), Your news (BBC), CBSEyeMobile (CBS), Sharek (Al Jazeera) etc. De asemenea, au fost create platforme independente, fără nicio legătură cu grupurile media tradiţionale, prin care jurnaliştii amatori pot să publice conţinut (OhMyNews, AllVoices, Bleacher Report, Cell Journalist, Demotix, Citizen News – YouTube, Helium, NowPublic etc.).

Reţelele sociale, Twitter-ul, platformele video, platformele foto au împins jurnalismul cetăţenesc înspre o nouă dimensiune, cea a jurnalismului colectiv, în care mai multe persoane pot contribui la construirea unui subiect/a unei poveşti. Practic, în jurul unui topic oricine poate adăuga “piese” (poze, clipuri, text, audio).

Dar jurnalismul cetăţenesc este ceva ce depăşeşte sfera UGC. Şi cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de blogurile personale. Practic fiecare dintre autorii de blog este un mic patron de publicaţie. Are regulile lui, creează conţinut media şi-l distribuie către un public prin propriile mijloace, fără să apeleze la un grup media. În consecinţă, bloggerii nu sunt doar simpli useri, ci au şi  calitatea de distribuitori de informaţie, de “proprietari” ai unui mijloc de distribuţie.

Ameninţă jurnalismul cetăţenesc statutul jurnalismului convenţional?

Un medic, un economist, un avocat, un mecanic auto, care îşi fac bloguri pe care publică periodic noutăţi din domeniu, opinii, sfaturi şi analize pot rivaliza oricând cu paginile specializate ale unor reviste. E clar, e o concurenţă, iar mulţi jurnalişti din media tradiţionale se simt ameninţaţi. Ameninţarea există, însă este pozitivă, pentru că stimulează competiţia. Citeste continuarea

Jurnalistul freelancer e pe cont propriu, lucrează pentru una sau mai multe redacţii în acelaşi timp, dar nu este angajat şi nu lucrează full-time. Este propriul manager, îşi organizează timpul (aproape) aşa cum crede de cuviinţă, iar banii pe care îi câştigă depind de cât de mult şi cât de bine munceşte.

Corespondent, comentator, critic, analist… În multe cazuri, aceste funcţii sunt ocupate, în redacţii, de către jurnalişti-freelancer. De ce? Pentru că e mai eficient (şi de cele mai multe ori asta înseamnă mai ieftin).

De ce e nevoie de freelanceri:

- nu-ţi permiţi să plăteşti un angajat pentru o treabă care , chiar dacă e importantă, nu trebuie făcută în fiecare zi;

- tipul(a) este atât de bun(ă) încât nu-ţi permiţi să îi plăteşti un salariu lunar (cazul personalităţilor) sau nu are intenţia de a lucra full-time. Cu toate astea, nu vrei să-l(o) pierzi;

- ai nevoie de un om care să facă un lucru pentru o perioadă scurtă de timp;

motivele pot continua…

Cum cred eu că “arată” un bun jurnalist freelancer

Are acces la surse la care angajaţii redacţiilor nu au “intrare”. Sursele bune sunt cheia subiectelor bune. Asta presupune să-şi cultive nişte relaţii bune cu surse strategice. Principiul este valabil pentru toţi jurnaliştii, mai ales că, pe bună dreptate, una dintre întrebările esenţiale care se pun la angajare este: “ce conţine agenda ta de surse?”;

Gândeşte subiecte inedite. Adică e capabil să creeze exclusivităţi, lucruri despre care nu s-a mai scris sau vorbit, lucruri pentru care redacţia merită să plătească. Şi nu, n-am greşit când am spus “să creeze”. Şi nu, asta nu înseamnă “să inventeze”. Jurnaliştii buni ştiu că o exclusivitate poate să vină dintr-un unghi de abordare mai bun decât cele încercate de alţii. Merită speculată această oportunitate. Uneori eşti la locul şi momentul potrivite, acolo unde se întâmplă ceva extraordinar, eşti primul care are acces la informaţie. Aceste “uneori” sunt rare Pentru restul, trebuie să fii creativ;

Cunoaşte noţiunile jurnalistice de bază: de evaluare a informaţiilor (ştie să decidă care sunt subiectele importante), de colectare a informaţiilor (adună – corect – informaţiile importante), de redactare a informaţiilor (livrează un material jurnalistic coerent, care nu necesită editări majore), de etică;

Înţelege uşor politica editorială. Ca să poată colabora ca freelancer cu o publicaţie, trebuie să-i înţeleagă mai întâi regulile: care sunt domeniile de interes, ce fel de informaţii abordează, cum sunt tratate informaţiile, care sunt genurile jurnalistice preferate… După ce le-a înţeles, trebuie să şi le însuşească; Citeste continuarea

Conduce zilnic o echipă de reporteri, gândeşte strategia, îi trimite pe teren şi scriu împreună istoria (clipei). El este editorul, omul din spatele prompterului, din spatele ziarului, din spatele informaţiilor bine filtrate şi bine ierarhizate. Meciul său se joacă în fiecare zi şi niciodată nu intră în prelungiri. Ora de predare e sfântă. Iar publicul nu iartă. Nu poţi să-l aduci la meci decât dacă faci partide bune.

Editorul poate să fie un şef de departament (sport, social, investigaţii…) sau un om din conducerea ziarului (redactor-şef, redactor-şef adjunct, director editorial…). Dacă despre reporter spuneam că este cel care aleargă pe teren pentru a strânge informaţii, editorul este cel care le procesează. Deci jobul său este mai mult unul de birou. Prin natura muncii sale, el este un evaluator şi un negociator permanent.

Dar cea mai importantă funcţie a unui editor este aceea de strateg. Când spui editor, ai avea tendinţa să asociezi rolul său cu al unui corector de texte. Unii cad în capcana de a spune că el doar editează textele redactorilor. În realitate, munca sa este mult mai complexă.

Ce face un editor?

Vine cu idei de subiecte. Se asigură că are întotdeauna răspuns pentru întrebarea pe care o va primi în fiecare zi în şedinţa de sumar: “despre ce scrieţi azi?”. Scuze de genul “nu s-a întâmplat nimic notabil pe domeniul meu azi” sunt penibile. Nu trebuie să aştepţi să se întâmple ceva. Întotdeauna trebuie să ai ceva pregătit. Citeste continuarea

Unii spun că principala sarcină a unui reporter este să adune informaţii. Şi nu greşesc când afirmă asta. Reporterul este cel care, în majoritatea timpului său de lucru, merge pe teren, vorbeşte cu sursele, colectează informaţii. Cel puţin aşa spune teoria.

În practică, reporterii merg din ce în ce mai puţin pe teren, devin redactori. Internetul şi telefonul sunt mai comode. Ştirile sosesc acum în redacţie dintr-o grămadă de direcţii: fluxurile agenţiilor de ştiri, site-urile de ştiri, bloguri, tv, radio… În principiu, totul se petrece online. Ştiu, societatea în ansamblu începe să trăiască mai mult online , dar hai să ne imaginăm următorul scenariu: Cum am reuşi să scoatem ziarul de a doua zi sau să producem jurnalul de ştiri fără Internet şi fără telefon?

Pare de neconceput. Însă aşa ne putem da seama cât de mare nevoie ar fi într-o asemenea situaţie de oameni care să iasă din redacţie şi să fugă după informaţie. Dacă n-ar fi ei, am risca să cumpărăm ziarele şi să găsim acelaşi lucru în toate. Ar dispărea exclusivităţile, ar dispărea acea distincţie editorială.

Am vorbit destul despre principala sarcină a reporterului (de a colecta informaţii), încât unii m-ar putea acuza că vreau să spun că doar asta trebuie să facă. Nu asta am vrut să evidenţiez. Un reporter bun este şi un bun redactor, fără îndoială. Degeaba are informaţii care valorează o avere, dacă nu ştie să le pună într-un gen jurnalistic, să le redacteze. Mulţi lasă greul redactării în seama editorului. Însă e destul de riscant, fiindcă editorul nu a fost la faţa locului, nu ştie cum s-au petrecut exact lucrurile.

Reporterul şi marea provocare: online-ul

Sunt unii care clasifică reporterii după tipul de canal. Eu cred că nu există reporter de online, de print, de Tv, de radio. Există doar reporter. Şi ştiu, mulţi îmi veţi spune: păi reporterul de print trebuie să fie atent la text şi imagine statică, cel de radio la voci, cel de tv la imagine, deci sunt diferiti. Probabil că era valabil acum câţiva ani. Dar astăzi toate instituţiile media care se respectă au şi ediţii online. Deci jurnalistul va trebui să-şi facă documentarea şi să redacteze textul ţinând cont şi de site-ul publicaţiei, televiziunii sau radioului. Cum web-ul îmbină textul cu imaginea (statică sau dinamică) şi cu sunetul, reporterul nostru va avea o muncă mai grea. Este un test de maturitate şi de adaptare la schimbare: acum trebuie să gândească online când merge pe teren, dar să nu neglijeze că emoţia, atmosfera, tracul, nervii, nu le poţi simţi decât în viaţa reală (offline). Citeste continuarea

Eram în metrou. Priveam înspre nimic. Tresar. O tipă de lângă mine începe să vorbească TARE la telefon (ca s-o audă tot vagonul):

- Dragă, azi nu pot să trec pe la tine, că stau la redacţie mai mult. Am avut şi nişte directuri, sunt obosită…

Preţ de câteva minute a ţinut-o tot aşa, vorbind în aşa fel încât toată lumea să ştie că ea e jurnalistă. Că ea e o specială…

Episodul mi-a rămas în minte şi mă face să tresar de fiecare dată când îi văd pe unii dintre colegii jurnalişti că au impresia că ei nu sunt oameni normali, că ei fac ceva cu totul special. Absurd este că mulţi cred că munca lor e mult superioară altor munci.

De ce nu sunt de acord cu ei şi de ce cred că a fi jurnalist e la fel de onorabil ca a fi, de exemplu, muncitor la fabrica de îngheţată:

Citeste continuarea