Dacă un şef vrea să-ţi facă zile fripte pentru că ai ratat o ştire, fii sigur că-i e foarte la îndemână. E un procedeu destul de simplu. Să zicem că lucrezi la un ziar. Dimineaţa, şeful se uită pe ziarele concurente şi caută ştiri pe care ziarul vostru nu le are. Fii liniştit, va găsi Vine la tine şi “te execută” (ăsta e scenariul optimist, în care nu te face de râs în şedinţe).

Iar un şef deştept va începe “vânătoarea” cu ştirile utilitare. Se scumpeşte ceva sau se ieftineşte; mâine va fi caniculă sau furtună; leul pierde teren la cursul de schimb; s-a câştigat la Loto; e un drum blocat etc. Îşi doreşte publicul să afle lucrurile astea de la jurnalişti? Nu cred că încape îndoială. Toate sunt ştiri utilitare, cu un impact puternic pentru public, datorită consecinţelor. E o regulă simplă: ne interesează tot ceea ce ne afectează.

Pe bună dreptate, nu vei avea cum să-l contrazici. Dacă ai ratat o ştire de-asta, fă-te mic şi-aşteaptă să treacă furtuna. Citeste continuarea

Frica este unul dintre sentimentele care ne fac să reacţionăm imediat. Tocmai de aceea, ştirile despre ceva care atentează la siguranţa noastră au un impact garantat. Ştirile care anunţă catastrofe, cele care transmit ameninţări teroriste, ştirile care anunţă epidemii, ele sunt doar câteva dintre cele care stârnesc instantaneu interesul. Vrem să le citim, sunt importante. Dar mai au un efect: produc panică.

În special, tabloidele au o “simpatie” pentru acest gen de subiecte. În goana după vânzări/audienţe, accentuează (sau chiar provoacă) panica. Alarmismul e un risc pe care şi-l asumă, fiindcă, pe termen lung, nu cred că e un pariu câştigător. Oamenii se vor sătura să le spui mereu că vor muri sau că vor suferi nu ştiu ce nenorociri. La un moment dat, vor deveni imuni, nici măcar nu vor mai reacţiona, nefiind excluse reacţii de genul “a, şi azi murim?”. Ce te faci atunci când chiar există un risc real? O să pui în titlu “de data asta, e pe bune!!!”?

Dar să presupunem că avem cele mai bune intenţii, că vrem să fim responsabili cu aceste ştiri. Avem de trecut două provocări: 1) în primul rând, să decidem ce facem cu ele (le publicăm sau nu?); 2) să decidem cum le abordăm.

1) Publicăm sau nu o ştire care creează panică?

Faptul că o ştire produce panică nu înseamnă, din start, că nu trebuie s-o publicăm. De exemplu ştirile care anunţă epidemii. Nu le putem neglija, mai ales că, pe lângă panica pe care ar produce-o, au şi un rol de prevenţie. Putem să le spunem oamenilor, prin vocea doctorilor, ce pot face pentru a se feri de riscuri. La fel, prognozele meteo (cele care anunţă înrăutăţirea vremii). Publicarea acestor ştiri ar avea, de asemenea, un rol preventiv. Îi anunţăm pe oameni că va ninge puternic (unii şi-ar putea anula drumurile şi ar evita să rămână blocaţi în zăpadă), îi anunţăm că vor fi inundaţii, caniculă, vijelii…

Sunt totuşi unele ştiri pe care ar fi bine să evităm să le publicăm. În categoria asta aş include, în primul rând, mesajele de ameninţare ale grupărilor terorise. Chiar şi marile agenţii de ştiri pică în capcana acestor informaţii. Oare, publicând o astfel de ştire, nu devenim un fel de purtători de cuvânt ai acestor organizaţii? Oare nu ne transformăm într-un instrument prin care teroriştii îşi ating scopul (să semene teamă) în războiul lor psihologic? Citeste continuarea

Pe toţi ne enervează comunicatele care nu spun nimic. Din zecile de comunicate care ajung în redacţie, aproximativ 99% merg la coşul de gunoi. De ce? Pentru că nu anunţă nimic, în esenţă, pentru că majoritatea sunt doar laude, pentru că nu sunt targetate, pentru că sunt scrise prost… Nu, nu e o aroganţă, e cruda realitate

PENTRU JURNALIŞTI: Cum triem comunicatele?

Singurul motiv pentru care jurnaliştii ar putea iubi comunicatele de presă este acela că ele oferă (sau ar trebui să ofere) informaţii. Deci ar putea fi sursa pentru o ştire. De cele mai multe ori, n-avem timp să le citim în întregime, aşa că le scanăm. La ce ne uităm mai repede:

1. Ce anunţă comunicatul? Scanăm titlul şi lead-ul. Scanăm intertitlurile, citatele. Dacă are valoare de ştire, mergem mai departe. Dacă nu, alegem coşul de gunoi;

2. De la cine vine comunicatul? Sursa este credibilă? Dacă vine de la organizaţii (companii, instituţii…) cu care avem o relaţie de mai lungă durată şi care, de-a lungul timpului, s-au dovedit surse bune, îi acordăm o atenţie mai mare;

3. Cifre? Poze? Pe scurt, ataşamente. De multe ori, ele pot fi mai importante decât comunicatul în sine;

PENTRU PR-şti: Cum vrem noi să scrieţi un comunicat de presă (în ordinea importanţei)

1. Gândiţi-vă dacă informaţia pe care ne-o trimiteţi poate fi o ştire (vezi aici criteriile care ne ajută să alegem ştirile bune). Dacă nu poate fi o ştire, nu vă apucaţi să scrieţi comunicatul. Prima întrebare la care trebuie să vă răspundeţi pentru a afla dacă informaţia chiar e o ştire este: “Îi pasă cuiva de asta?”. Dacă răspunsul este “Da, multor oameni”, e ok; Citeste continuarea

Evaluarea informaţiilor de presă este, de cele mai multe ori, un proces subiectiv. Ceea ce unii consideră drept ştire bună poate pentru alţii reprezintă o ştire de mâna a doua. Dar în instituţiile media cu pretenţii de performanţă asemenea discrepanţe nu au voie să apară. Subiectivitatea există, însă ea nu se manifestă grosolan, sau măcar nu ar trebui să se manifeste aşa în media de calitate.

Există un consens în evaluarea informaţiilor. Conştient sau nu, jurnaliştii folosesc anumite criterii de relevanţă (standarde calitative) atunci când iau decizii. Dacă urmărim ziarele dintr-o zi sau jurnalele de ştiri de la radio sau de la televiziune, putem să observăm cu uşurinţă că informaţiile prezentate sunt cam aceleaşi peste tot. De aici putem să tragem concluzia că oamenii din presă utilizează nişte standarde comune.

Teoreticienii şi practicienii media (vezi W.A Agee, Ph.H Ault, E. Emery, 1983; B. Brooks, G. Kennedy, 1988; B.Itule, D. Anderson, 1991; M. Mencher 1987;  K Metzler,1986; C. Rich 1994 etc.) au ajuns la un anume consens în încercarea de stabilire a valorii de ştire a unei informaţii. Ei au identificat o serie de criterii (valori de informare) pe baza cărora jurnaliştii pot decide ce e demn de a fi publicat şi ce nu. Dintre acestea, cele mai importante sunt: Citeste continuarea

Pe lângă criteriile clasice de evaluare a valorii de informare, o serie de factori influenţează tratarea informaţiilor de către media (B.Itule, D. Anderson, 1991, pp. 45-46; J. Charron, J. Limieux, 1991, p. 9). Toţi aceştia funcţionează corelativ, similar criteriilor de evaluare şi în strânsă legătură cu acestea. Dintre factori, îi amintim pe următorii:

1. Politica editorială

Ceea ce este important pentru o publicaţie economică nu este, cu siguranţă, la fel de important şi pentru o publicaţie pentru femei. De exemplu, Wall Street Journal, care este o publicaţie de afaceri, îşi selectează ştirile după alte criterii faţă de alte publicaţii orientate spre divertisment.

Deasupra tuturor criteriilor şi factorilor care influenţează evaluarea informaţiilor este politica editorială. Orientarea publicaţiei este cheia care descuie toate întrebările legate de care ştiri sunt potrivite şi care nu. Criteriile şi ceilalţi factori la care se raportează jurnaliştii atunci când evaluează ştirile sunt cernute prin această sită a politicii editoriale.

Politica editorială este văzută ca o strategie redacţională pe termen lung care dictează o anumită viziune asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această viziune trebuie respectată şi asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi la baza distincţilor care se fac între publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie specializată – publicaţie generalistă etc. Un tabloid şi un cotidian serios sunt ambele generaliste. Fiecare dintre ele are însă o linie editorială proprie, foarte clară. Iar această linie dă şi orientarea în tratarea ştirilor.

Citeste continuarea

Ca să putem să vorbim despre un sistem de gatekeeping, trebuie să-i identificăm mai întâi pe cei care fac parte din el. Cine sunt, deci, gatekeeper-ii? Corect ar fi să răspundem că sunt toţi cei care intră în contact cu informaţia, o evaluează şi decid în privinţa ei. Privind lucrurile astfel, constatăm că nu doar jurnaliştii evaluează informaţiile.

Procesul de gatekeeping depăşeşte graniţele redacţionale. De aceea putem vorbi despre gatekeeping intern şi extern. Citeste continuarea

Calculatorul i-a făcut pe unii să declare moarte jurnalismului. “Să ne imaginăm o lume, uşor de conceput astăzi, în care guvernul, oamenii de afaceri, cei care fac lobby, candidaţii politici, biserica şi organizaţiile neguvernamentale distribuie informaţii direct cetăţenilor, pe calculatoarele personale. Pentru moment, jurnalismul a dispărut.” (M. Coman, 2004, p. 247).

Nu trebuie să ne grăbim să tragem însă concluzii pripite. Jurnalismul nu a dispărut, pentru că, dacă nu ar fi instituţiile media, nu am reuşi să punem singuri ordine în haosul de informaţii care ne-ar asalta zilnic. Citeste continuarea

Aici este locul şi momentul în care se planifică soarta produsului (ziar, emisiune). În şedinţa de redacţie, ţinută la începutul zilei, se decide (mai corect spus, se schiţează) cum va arăta ziarul de a doua zi sau jurnalul de ştiri. Aici se evaluează, în consens sau nu, majoritatea ştirilor care merită să fie abordate. Mai exact, se hotărăşte selecţia şi ierarhizarea informaţiilor. Tot acest proces este unul de negociere.

Şedinţa este moderată de responsabilul de redacţie (director editorial, redactor-şef) şi îi reuneşte pe şefii de departamente şi de servicii (documentare, secretariat de redacţie). Citeste continuarea

Internalizarea criteriilor şi a factorilor de evaluare

Oamenii de presă numesc „fler” acea calitate a jurnaliştilor de a simţi ştirea. Mai precis, termenul se referă la abilitatea pe care o are un jurnalist de a distinge între faptele notabile, care au potenţialul de a deveni ştiri, şi faptele banale, care nu merită să fie băgate în seamă.

Rezerva sub care nu e indicat să folosim termenul „fler” este că mulţi dintre cei care lucrează în presă au tendinţa să asocieze acest atribut cu o calitate înnăscută a jurnaliştilor. Pentru ei, dacă nu te-ai născut cu fler, nu ai nicio şansă să devii jurnalist. Ceea ce nu au înţeles aceste persoane, unele dintre ele având chiar funcţii de conducere, este că flerul se dobândeşte, nu e înnăscut. Citeste continuarea

Ceea ce este interesant pentru public nu este întotdeauna şi în interesul lui (D. Randall, 1998, p. 38). Aici trebuie făcută o distincţie, care poate să fie asociată cu aceea care se face între important (ceea ce-l afectează pe public) şi  interesant (ceea ce-l captează pe public).

În cazul ideal, ştirile trebuie să conţină câte un pic din fiecare. Degeaba este o ştire în interesul public, dacă ea nu prezintă elemente care să-i trezească interesul publicului. La fel de nepotrivit ar fi şi dacă o ştire este doar interesantă, neglijând astfel utilitatea ei pentru public.

Cele două valenţe ale unei informaţii de presă – interesant pentru public şi  în interesul publicului – nu se exclud. Proporţiile în care acestea sunt preferate de către jurnalişti fac diferenţa între ei. Unii preferă o ştire care conţine o doză mai mare de interesant, alţii una care este mai mult în interesul cititorului. Acest lucru ţine foarte mult şi de politica editorială a publicaţiei.