De câte ori aţi auzit cât de tare e jurnalismul online faţă de print fiindcă nu impune limite de spaţiu? Eu de foarte multe ori. Şi unele traininguri de jurnalism online întreţin acest sentiment – că nu există limite, că pe net poţi să scrii oricât. Ironia este că fiecare înţelege ce vrea despre acest “oricât”. Iar adevărul este că, de fapt, există limite (chiar dacă poţi scrie mai mult decât pe print).

Un jurnalist bun ştie că nici pe online nu poate să scrie oricât vrea, ci doar ce e relevant. Să privim atent. Am stabilit deja că unui text îi poate corespunde un singur unghi de abordare. În acest moment, deja am impus o limită: abordarea. Orice detaliu care nu corespunde abordării devinde irelevant, deci chiar dacă avem aceste informaţii nu le includem în text numai pentru că am auzit că pe web “nu contează lungimea”.

Perspectiva prin care considerăm avantaj doar faptul că pe online poţi să scrii mai mult decât în print are şi ea o hibă. Din cauza limitărilor de paginare, în print poţi fi constrâns să scrii mai mult decât e relevant, adică să tragi de text, să bagi umplutură :) Deci adevăratul avantaj pe care îl oferă online-ul este faptul că îţi permite să scrii fix cât e relevant (deci şi mai puţin decât în print), nu că poţi scrie mai mult decât în print. Citeste continuarea

Tabloidele sunt privite de mulţi ca fiind ceva ce n-are legătură cu jurnalismul, ceva josnic, lipsit de calitate, nedemn să capete respectul lor. Din păcate văd această atitudine la jurnalişti, profesori de jurnalism sau studenţi la jurnalism. Asta deşi ei ar trebui să fie primii care înţeleg că un tabloid este un produs jurnalistic serios (da, ai citit bine, scrie serios) şi nu este cu nimic mai prejos decât un quality. Scriu acest articol pentru că nu vreau să cădeţi în capcana unei etichetări facile.

Ştiu oameni care au lucrat sau lucrează pentru produse quality şi care se simt superiori colegilor care lucrează la tabloide. Primii cred că sunt mai deştepţi decât cei din urmă şi că munca lor e infinit mai complicată decât a celorlalţi. Oameni buni, cine crede că un tabloid se face uşor e naiv. Citeste continuarea

“… o dregem noi, pe parcurs, din update-uri” – este una dintre ideile păcătoase care încă mai circulă printre oamenii care fac jurnalism online. E firesc să nu aştepţi prea mult pentru a publica o ştire, concurenţa nu te iartă. Însă te-ai asigurat înainte că măcar: informaţiile sunt adevărate, surprinzi esenţialul, ceea ce scrii e clar şi fără greşeli gramaticale? Nu vreau să înţelegeţi că viteza de reacţie nu e importantă. Spun doar că nu e cea mai importantă. Vreau ca lumea să conştientizeze că dacă publici o ştire înaintea concurenţei nu înseamnă că eşti mai bun.

De fiecare dată când aud îndemnul din titlu mă gândesc la următorul banc:

Un marinar bâlbâit este pus de colegii săi pe catarg să anunţe eventualele pericole.

Prima zi: Vi, viii, vii, viii, vin piraţii! Toţi sar în apă şi scapă teferi.

A doua zi: Viii, vi, vi, vin… Toţi sar în apă şi scapă teferi. Erau piraţii.

A treia zi, la fel. Nimeni nu mai aştepta să audă continuarea. Toţi săreau în apă cum auzeau primul “vi”.

A patra zi: Vi, viii… Toţi sar în apă şi… aud continuarea… vi, vii, vin rechinii! Citeste continuarea

Scriu acest articol după ce zilele trecute am citit şi am recitit părerile a doi oameni importanţi din peisajul media românesc cu privire la o temă fierbinte: “print versus online”. Două texte care merită văzute:

Dragoş Stanca (Realitatea)

“la 1 iunie 2010 vor mai exista pe piata romaneasca maxim 3 ziare (declarate generaliste, quality), editate de companii media.” (textul complet)

Cătălin Tolontan (GSP)

“totusi (…) cred cu putere in presa tiparita.” (textul complet)

De ce cred eu că mor ziarele

Sunt convins că argumentul “online” nu stă (încă) în picioare atunci când vorbim despre moartea unor ziare tipărite. Piaţa nu validează (încă) această afirmaţie. Ziarele nu mor pentru că au apărut site-urile, ci pentru că nu ştiu să se reinventeze, să îţi genereze o (nouă) nevoie. Dincolo de calitatea conţinutului, cum altfel să generezi această nevoie decât prin marketing? Unele dintre ziarele care probabil vor muri sunt proaste, nu ne pare rău de ele. Dar vor muri şi ziare de calitate. Sunt un susţinător al jurnalismului făcut cum trebuie, însă nu pot să neg că munca noastră nu are niciun efect dacă nu este dublată de un efort coerent de marketing. Citeste continuarea

Jurnalistul freelancer e pe cont propriu, lucrează pentru una sau mai multe redacţii în acelaşi timp, dar nu este angajat şi nu lucrează full-time. Este propriul manager, îşi organizează timpul (aproape) aşa cum crede de cuviinţă, iar banii pe care îi câştigă depind de cât de mult şi cât de bine munceşte.

Corespondent, comentator, critic, analist… În multe cazuri, aceste funcţii sunt ocupate, în redacţii, de către jurnalişti-freelancer. De ce? Pentru că e mai eficient (şi de cele mai multe ori asta înseamnă mai ieftin).

De ce e nevoie de freelanceri:

– nu-ţi permiţi să plăteşti un angajat pentru o treabă care , chiar dacă e importantă, nu trebuie făcută în fiecare zi;

– tipul(a) este atât de bun(ă) încât nu-ţi permiţi să îi plăteşti un salariu lunar (cazul personalităţilor) sau nu are intenţia de a lucra full-time. Cu toate astea, nu vrei să-l(o) pierzi;

– ai nevoie de un om care să facă un lucru pentru o perioadă scurtă de timp;

motivele pot continua… Citeste continuarea

Conduce zilnic o echipă de reporteri, gândeşte strategia, îi trimite pe teren şi scriu împreună istoria (clipei). El este editorul, omul din spatele prompterului, din spatele ziarului, din spatele informaţiilor bine filtrate şi bine ierarhizate. Meciul său se joacă în fiecare zi şi niciodată nu intră în prelungiri. Ora de predare e sfântă. Iar publicul nu iartă. Nu poţi să-l aduci la meci decât dacă faci partide bune.

Editorul poate să fie un şef de departament (sport, social, investigaţii…) sau un om din conducerea ziarului (redactor-şef, redactor-şef adjunct, director editorial…). Dacă despre reporter spuneam că este cel care aleargă pe teren pentru a strânge informaţii, editorul este cel care le procesează. Deci jobul său este mai mult unul de birou. Prin natura muncii sale, el este un evaluator şi un negociator permanent. Citeste continuarea

Cum stă treaba cu ceea ce jurnaliştii numesc unghi de abordare? Voi începe cu un exemplu la îndemână. Dacă pui cinci prieteni să-ţi povestească un meci de fotbal, fiecare o va face în felul său. Unul se va axa pe cât de proastă a fost apărarea, altul va accentua cât de bun a fost atacul, altul va pune accent pe arbitraj, altul va pleca de la evoluţia unui anumit jucător, ultimul va pune accent pe schimbările făcute de antrenor.

Concluzia introducerii? Sunt mii de moduri în care putem spune o poveste. În jurnalism, la fel ca în viaţa de zi cu zi, e important să fim noi aceia care spun povestea cel mai frumos. Pentru asta, trebuie să ne gândim care e cea mai interesantă abordare. Citeste continuarea