Trebuie să facem de la început o distincţie. Când vorbim de interviu, putem vorbi despre el ca metodă de documentare (atunci când luăm declaraţii martorilor unui accident, de exemplu),  sau putem vorbi despre el ca gen jurnalistic.

Pe scurt, interviul, ca gen jurnalistic, este o discuţie, însă nu o discuţie oarecare, ci una care întruneşte câteva condiţii minime:

– convorbirea are loc între un jurnalist şi o persoană care prezintă interes pentru public (ce spune intervievatul are valoare de informare);

– trebuie să existe un accept de publicare dat jurnalistului de către interlocutor;

– discuţia este înregistrată şi publicată sub forma întrebare – răspuns.

În esenţă, interviul este de fapt transcrierea acestei discuţii. Şi nu trebuie să credem că această transcriere o facem întocmai. Aşa ne-am transforma într-un roboţel care scoate textele de pe reportofon. Textul final va fi editat, păstrând doar pasajele notabile. Citeste continuarea

Evaluarea informaţiilor de presă este, de cele mai multe ori, un proces subiectiv. Ceea ce unii consideră drept ştire bună poate pentru alţii reprezintă o ştire de mâna a doua. Dar în instituţiile media cu pretenţii de performanţă asemenea discrepanţe nu au voie să apară. Subiectivitatea există, însă ea nu se manifestă grosolan, sau măcar nu ar trebui să se manifeste aşa în media de calitate.

Există un consens în evaluarea informaţiilor. Conştient sau nu, jurnaliştii folosesc anumite criterii de relevanţă (standarde calitative) atunci când iau decizii. Dacă urmărim ziarele dintr-o zi sau jurnalele de ştiri de la radio sau de la televiziune, putem să observăm cu uşurinţă că informaţiile prezentate sunt cam aceleaşi peste tot. De aici putem să tragem concluzia că oamenii din presă utilizează nişte standarde comune. Citeste continuarea