De câte ori aţi auzit cât de tare e jurnalismul online faţă de print fiindcă nu impune limite de spaţiu? Eu de foarte multe ori. Şi unele traininguri de jurnalism online întreţin acest sentiment – că nu există limite, că pe net poţi să scrii oricât. Ironia este că fiecare înţelege ce vrea despre acest “oricât”. Iar adevărul este că, de fapt, există limite (chiar dacă poţi scrie mai mult decât pe print).

Un jurnalist bun ştie că nici pe online nu poate să scrie oricât vrea, ci doar ce e relevant. Să privim atent. Am stabilit deja că unui text îi poate corespunde un singur unghi de abordare. În acest moment, deja am impus o limită: abordarea. Orice detaliu care nu corespunde abordării devinde irelevant, deci chiar dacă avem aceste informaţii nu le includem în text numai pentru că am auzit că pe web “nu contează lungimea”.

Perspectiva prin care considerăm avantaj doar faptul că pe online poţi să scrii mai mult decât în print are şi ea o hibă. Din cauza limitărilor de paginare, în print poţi fi constrâns să scrii mai mult decât e relevant, adică să tragi de text, să bagi umplutură Deci adevăratul avantaj pe care îl oferă online-ul este faptul că îţi permite să scrii fix cât e relevant (deci şi mai puţin decât în print), nu că poţi scrie mai mult decât în print. Citeste continuarea

Tabloidele sunt privite de mulţi ca fiind ceva ce n-are legătură cu jurnalismul, ceva josnic, lipsit de calitate, nedemn să capete respectul lor. Din păcate văd această atitudine la jurnalişti, profesori de jurnalism sau studenţi la jurnalism. Asta deşi ei ar trebui să fie primii care înţeleg că un tabloid este un produs jurnalistic serios (da, ai citit bine, scrie serios) şi nu este cu nimic mai prejos decât un quality. Scriu acest articol pentru că nu vreau să cădeţi în capcana unei etichetări facile.

Ştiu oameni care au lucrat sau lucrează pentru produse quality şi care se simt superiori colegilor care lucrează la tabloide. Primii cred că sunt mai deştepţi decât cei din urmă şi că munca lor e infinit mai complicată decât a celorlalţi. Oameni buni, cine crede că un tabloid se face uşor e naiv.

Procedurile din spatele realizării unui tabloid nu sunt diferite faţă de cele pentru realizarea unui quality (sau cel puţin nu ar trebui să fie). Ceea ce diferă este prezentarea, incluzând aici abordarea şi designul. Procedurile de colectare a informaţiilor,  de evaluare, de redactare trebuie respectate cu aceeaşi stricteţe. La fel ca un produs jurnalistic quality, tabloidul funcţionează după nişte standarde. Iar a pune conţinut quality într-un tabloid este la fel de neinspirat ca a pune conţinut tabloid într-un quality (nu pentru că acel conţinut este mai prost “calitativ”, ci pentru lipsa de coerenţă a acestui gest, care indică o politică editorială şubredă). Citeste continuarea

“… o dregem noi, pe parcurs, din update-uri” – este una dintre ideile păcătoase care încă mai circulă printre oamenii care fac jurnalism online. E firesc să nu aştepţi prea mult pentru a publica o ştire, concurenţa nu te iartă. Însă te-ai asigurat înainte că măcar: informaţiile sunt adevărate, surprinzi esenţialul, ceea ce scrii e clar şi fără greşeli gramaticale? Nu vreau să înţelegeţi că viteza de reacţie nu e importantă. Spun doar că nu e cea mai importantă. Vreau ca lumea să conştientizeze că dacă publici o ştire înaintea concurenţei nu înseamnă că eşti mai bun.

De fiecare dată când aud îndemnul din titlu mă gândesc la următorul banc:

Un marinar bâlbâit este pus de colegii săi pe catarg să anunţe eventualele pericole.

Prima zi: Vi, viii, vii, viii, vin piraţii! Toţi sar în apă şi scapă teferi.

A doua zi: Viii, vi, vi, vin… Toţi sar în apă şi scapă teferi. Erau piraţii.

A treia zi, la fel. Nimeni nu mai aştepta să audă continuarea. Toţi săreau în apă cum auzeau primul “vi”.

A patra zi: Vi, viii… Toţi sar în apă şi… aud continuarea… vi, vii, vin rechinii!

Care ar fi corespondenţa bancului cu publicarea unei ştiri greşite pe care o rectificăm mai târziu:

- Să zicem că tu – cel care publică ştirea – eşti bâlbâitul. Dai ştirea. Scrii că mâine afară o să fie caniculă. Ştirea e greşită, afli că de fapt o să plouă torenţial. Faci un update şi corectezi greşelile;

- Eu sunt cititorul obişnuit, unul dintre marinarii care sar în apă când bâlbâitul anunţă pericolul. Am citit în repezeală ştirea în formă iniţială (greşită), n-am mai avut timp să revin să văd update-urile. A doua zi plec la serviciu în tricou şi cu ochelari de soare, doar că seara ajung acasă ud până la piele, pasibil de o răceală urâtă. Cam ce sentimente crezi că mă încearcă în momentul ăsta când mă gândesc la tine? Citeste continuarea

Scriu acest articol după ce zilele trecute am citit şi am recitit părerile a doi oameni importanţi din peisajul media românesc cu privire la o temă fierbinte: “print versus online”. Două texte care merită văzute:

Dragoş Stanca (Realitatea)

“la 1 iunie 2010 vor mai exista pe piata romaneasca maxim 3 ziare (declarate generaliste, quality), editate de companii media.” (textul complet)

Cătălin Tolontan (GSP)

“totusi (…) cred cu putere in presa tiparita.” (textul complet)

De ce cred eu că mor ziarele

Sunt convins că argumentul “online” nu stă (încă) în picioare atunci când vorbim despre moartea unor ziare tipărite. Piaţa nu validează (încă) această afirmaţie. Ziarele nu mor pentru că au apărut site-urile, ci pentru că nu ştiu să se reinventeze, să îţi genereze o (nouă) nevoie. Dincolo de calitatea conţinutului, cum altfel să generezi această nevoie decât prin marketing? Unele dintre ziarele care probabil vor muri sunt proaste, nu ne pare rău de ele. Dar vor muri şi ziare de calitate. Sunt un susţinător al jurnalismului făcut cum trebuie, însă nu pot să neg că munca noastră nu are niciun efect dacă nu este dublată de un efort coerent de marketing.

Şi mai cred că unele dintre ziare vor muri pentru că nu ştiu să gestioneze corect mixul dintre print şi online. Cred că relaţia, acum conjugală, dintre cele două medii se va oficializa şi va fi una de lungă durată. Pariez pe combinarea lor şi pe faptul că vor îmbătrâni împreună. Fiecare are câte un defect major, dar şi câte o calitate importantă.

Online: superficial, dar (poate fi) rapid

Print: lent, dar (are timp să fie) profund

De aici, se poate începe o corecţie/construcţie.

Cum văd o relaţie decentă între print şi online

Print:

Ofer în print ceva diferit de online. E absurd să citeşti azi pe print acelaşi lucru pe care l-ai citit ieri pe online. Culmea, mai dai şi bani pe asta. Să nu mai vorbim de penibilul situaţiei când citeşti aceeaşi ştire şi a doua zi tot pe online, pentru că ea e încărcată din ediţia print. Când spun “diferit”, nu mă refer neapărat la informaţia în sine, ci la modul în care este tratată, la unghiul de abordare, la profunzimea acestuia. Vreau ca site-ul să îmi ofere informaţia, iar ziarul să o pună în context, s-o analizeze, s-o explice, să îmi spună care sunt cauzele, care sunt consecinţele;

Nu păstrez exclusivităţile pentru print. Şi asta pentru că vreau să profit de promovare. E foarte simplu să îmi promovez exclusivitatea de maine (din print) prin site. Sunt şanse mai mari ca oamenii să-mi cumpere ziarul a doua zi ştiind că vor citi o exclusivitate. Şi aici nu mă refer la cititorii fideli, ci la cititorii pe care îi pot atrage. După ce o dau pe site, există oportunitatea ca exclusivitatea să fie preluată de televiziuni, de radio, de alte site-uri. Toate (aproape) vor cita ca sursă ziarul meu. Chiar dacă exclusivitatea va fi preluată şi de concurenţă (dacă va avea timp să reacţioneze), oamenii ştiu, în acest moment, că mâine vor putea citi mai multe în ziarul meu;

Uit că sunt un reporter de print. Sunt doar reporter. Când plec pe teren, mă gândesc să adun date care să ajute ambele medii. Încerc, când ajung în redacţie, să am cu mine poze pentru o galerie foto, voci pe reportofon sau video, gândesc multimedia; Citeste continuarea

Jurnalistul freelancer e pe cont propriu, lucrează pentru una sau mai multe redacţii în acelaşi timp, dar nu este angajat şi nu lucrează full-time. Este propriul manager, îşi organizează timpul (aproape) aşa cum crede de cuviinţă, iar banii pe care îi câştigă depind de cât de mult şi cât de bine munceşte.

Corespondent, comentator, critic, analist… În multe cazuri, aceste funcţii sunt ocupate, în redacţii, de către jurnalişti-freelancer. De ce? Pentru că e mai eficient (şi de cele mai multe ori asta înseamnă mai ieftin).

De ce e nevoie de freelanceri:

- nu-ţi permiţi să plăteşti un angajat pentru o treabă care , chiar dacă e importantă, nu trebuie făcută în fiecare zi;

- tipul(a) este atât de bun(ă) încât nu-ţi permiţi să îi plăteşti un salariu lunar (cazul personalităţilor) sau nu are intenţia de a lucra full-time. Cu toate astea, nu vrei să-l(o) pierzi;

- ai nevoie de un om care să facă un lucru pentru o perioadă scurtă de timp;

motivele pot continua…

Cum cred eu că “arată” un bun jurnalist freelancer

Are acces la surse la care angajaţii redacţiilor nu au “intrare”. Sursele bune sunt cheia subiectelor bune. Asta presupune să-şi cultive nişte relaţii bune cu surse strategice. Principiul este valabil pentru toţi jurnaliştii, mai ales că, pe bună dreptate, una dintre întrebările esenţiale care se pun la angajare este: “ce conţine agenda ta de surse?”;

Gândeşte subiecte inedite. Adică e capabil să creeze exclusivităţi, lucruri despre care nu s-a mai scris sau vorbit, lucruri pentru care redacţia merită să plătească. Şi nu, n-am greşit când am spus “să creeze”. Şi nu, asta nu înseamnă “să inventeze”. Jurnaliştii buni ştiu că o exclusivitate poate să vină dintr-un unghi de abordare mai bun decât cele încercate de alţii. Merită speculată această oportunitate. Uneori eşti la locul şi momentul potrivite, acolo unde se întâmplă ceva extraordinar, eşti primul care are acces la informaţie. Aceste “uneori” sunt rare Pentru restul, trebuie să fii creativ;

Cunoaşte noţiunile jurnalistice de bază: de evaluare a informaţiilor (ştie să decidă care sunt subiectele importante), de colectare a informaţiilor (adună – corect – informaţiile importante), de redactare a informaţiilor (livrează un material jurnalistic coerent, care nu necesită editări majore), de etică;

Înţelege uşor politica editorială. Ca să poată colabora ca freelancer cu o publicaţie, trebuie să-i înţeleagă mai întâi regulile: care sunt domeniile de interes, ce fel de informaţii abordează, cum sunt tratate informaţiile, care sunt genurile jurnalistice preferate… După ce le-a înţeles, trebuie să şi le însuşească; Citeste continuarea

Conduce zilnic o echipă de reporteri, gândeşte strategia, îi trimite pe teren şi scriu împreună istoria (clipei). El este editorul, omul din spatele prompterului, din spatele ziarului, din spatele informaţiilor bine filtrate şi bine ierarhizate. Meciul său se joacă în fiecare zi şi niciodată nu intră în prelungiri. Ora de predare e sfântă. Iar publicul nu iartă. Nu poţi să-l aduci la meci decât dacă faci partide bune.

Editorul poate să fie un şef de departament (sport, social, investigaţii…) sau un om din conducerea ziarului (redactor-şef, redactor-şef adjunct, director editorial…). Dacă despre reporter spuneam că este cel care aleargă pe teren pentru a strânge informaţii, editorul este cel care le procesează. Deci jobul său este mai mult unul de birou. Prin natura muncii sale, el este un evaluator şi un negociator permanent.

Dar cea mai importantă funcţie a unui editor este aceea de strateg. Când spui editor, ai avea tendinţa să asociezi rolul său cu al unui corector de texte. Unii cad în capcana de a spune că el doar editează textele redactorilor. În realitate, munca sa este mult mai complexă.

Ce face un editor?

Vine cu idei de subiecte. Se asigură că are întotdeauna răspuns pentru întrebarea pe care o va primi în fiecare zi în şedinţa de sumar: “despre ce scrieţi azi?”. Scuze de genul “nu s-a întâmplat nimic notabil pe domeniul meu azi” sunt penibile. Nu trebuie să aştepţi să se întâmple ceva. Întotdeauna trebuie să ai ceva pregătit. Citeste continuarea

Orice text jurnalistic trebuie să aibă un unghi de abordare, o perspectivă prin prisma căreia sunt privite lucrurile. Alegerea unghiului de abordare presupune să avem clar în minte care este cel mai important aspect al subiectului. De această alegere va depinde întreaga organizare a textului.

Unghiul de abordare este considerat “fascicolul care luminează faptele”, “perspectiva din care sunt ordonate faptele”. Cu alte cuvinte, trebuie să ne decidem ce anume informaţie punem pe primul plan din setul de informaţii pe care le deţinem. Mai precis, trebuie să facem diferenţa între ce este esenţial pentru textul nostru şi ce este detaliu. Citeste continuarea