Există o practică, destul de discutabilă, în redacţii. Şefii îţi spun că trebuie să faci o ştire sau un material (i se mai zice articol) dintr-un subiect. La ce se referă de fapt? Se referă la lungime. Exact, lungimea contează în presă . Dar aici funcţionează principiul invers: cu cât e mai scurtă (ştirea), cu atât e mai bine. Culmea e că dacă ţi se spune asta tu chiar ştii (sau crezi că ştii) ce trebuie să faci. Dacă ţi se spune ştire, scrii un text scurt. Dacă ţi se zice să faci un material, faci un text mai mare.

Obiceiul mi se pare păgubos, deşi poate părea revoluţionar. Mi se pare aiurea pentru că se referă doar la dimensiune, nu şi la tehnică (de redactare / de colectare a informaţiilor, nu vă gândiţi la prostii). Practic, nu se mai ţine cont de graniţele dintre genuri.

În mod corect, o ştire poate avea şi 2000-3000 de semne (ştirile de agenţie ating frecvent această cifră). Dar în viziunea obiceiului pe care-l discutăm, ea ar fi deja un material/articol (pentru că e mare). Mai corect ar fi să ţi se spună: “Fă-mi o ştire de 500 de semne; Fă-mi o relatare de 1500 de semne; Fă-mi un reportaj de 6000 de semne…”. Numărul de semne diferă de la publicaţie la publicaţie, în funcţie de format, layout.

Care sunt, de fapt, genurile jurnalistice care apar frecvent în ziare şi după ce le deosebim:

Citeste continuarea

Ar fi o nebunie să pretindem că putem da o definiţie exactă ştirii. Până acum, jurnaliştii au dat multe definiţii, însă niciuna nu a reuşit să se impună. Vom încerca să conturăm totuşi nişte repere.

Ce este ştirea?

1) Ştirea înseamnă informaţie pură. Fără aceasta, niciun ziar nu ar putea avea pretenţia să existe.  Elementul central al unei ştiri îl reprezintă faptele (“ce s-a întâmplat”), nu opiniile.

2) ABC-ul. Ştirea este răspunsul la câteva întrebări: cine? (a făcut), ce? (a făcut), când? (a făcut), unde? (a făcut), de ce? (a făcut) şi cum? (a făcut).  Fără aceste răspunsuri, nu putem vorbi de o ştire completă.

3) Nu orice fel de informaţie poate fi o ştire. Ca să fie considerată ştire, informaţia trebuie să aibă o mulţime de calităţi (news value,  newsorthiness). S-a ajuns, prin consens, la concluzia că noutatea este cea mai importantă calitate a unei ştiri. Tocmai de aceea, cea mai redusă definiţie a ştirii ar putea fi: ceva despre care am aflat abia acum. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte.

O caracterizare concisă a ştirii oferă şi francezul Pierre de Noye, care spune că informaţia de presă trebuie să fie: importantă,  interesantă, nouă şi adevărată. Nu putem să ne mulţumim însă cu această definiţie.

Citeste continuarea

Evaluarea informaţiilor de presă este, de cele mai multe ori, un proces subiectiv. Ceea ce unii consideră drept ştire bună poate pentru alţii reprezintă o ştire de mâna a doua. Dar în instituţiile media cu pretenţii de performanţă asemenea discrepanţe nu au voie să apară. Subiectivitatea există, însă ea nu se manifestă grosolan, sau măcar nu ar trebui să se manifeste aşa în media de calitate.

Există un consens în evaluarea informaţiilor. Conştient sau nu, jurnaliştii folosesc anumite criterii de relevanţă (standarde calitative) atunci când iau decizii. Dacă urmărim ziarele dintr-o zi sau jurnalele de ştiri de la radio sau de la televiziune, putem să observăm cu uşurinţă că informaţiile prezentate sunt cam aceleaşi peste tot. De aici putem să tragem concluzia că oamenii din presă utilizează nişte standarde comune.

Teoreticienii şi practicienii media (vezi W.A Agee, Ph.H Ault, E. Emery, 1983; B. Brooks, G. Kennedy, 1988; B.Itule, D. Anderson, 1991; M. Mencher 1987;  K Metzler,1986; C. Rich 1994 etc.) au ajuns la un anume consens în încercarea de stabilire a valorii de ştire a unei informaţii. Ei au identificat o serie de criterii (valori de informare) pe baza cărora jurnaliştii pot decide ce e demn de a fi publicat şi ce nu. Dintre acestea, cele mai importante sunt: Citeste continuarea

Pe lângă criteriile clasice de evaluare a valorii de informare, o serie de factori influenţează tratarea informaţiilor de către media (B.Itule, D. Anderson, 1991, pp. 45-46; J. Charron, J. Limieux, 1991, p. 9). Toţi aceştia funcţionează corelativ, similar criteriilor de evaluare şi în strânsă legătură cu acestea. Dintre factori, îi amintim pe următorii:

1. Politica editorială

Ceea ce este important pentru o publicaţie economică nu este, cu siguranţă, la fel de important şi pentru o publicaţie pentru femei. De exemplu, Wall Street Journal, care este o publicaţie de afaceri, îşi selectează ştirile după alte criterii faţă de alte publicaţii orientate spre divertisment.

Deasupra tuturor criteriilor şi factorilor care influenţează evaluarea informaţiilor este politica editorială. Orientarea publicaţiei este cheia care descuie toate întrebările legate de care ştiri sunt potrivite şi care nu. Criteriile şi ceilalţi factori la care se raportează jurnaliştii atunci când evaluează ştirile sunt cernute prin această sită a politicii editoriale.

Politica editorială este văzută ca o strategie redacţională pe termen lung care dictează o anumită viziune asupra: valorilor profesionale, morale, culturale, politice. Această viziune trebuie respectată şi asumată de întreaga redacţie. Tot politica editorială stă şi la baza distincţilor care se fac între publicaţii: ziar serios – ziar de scandal, cu orientare politică de stânga – de dreapta, publicaţie specializată – publicaţie generalistă etc. Un tabloid şi un cotidian serios sunt ambele generaliste. Fiecare dintre ele are însă o linie editorială proprie, foarte clară. Iar această linie dă şi orientarea în tratarea ştirilor.

Citeste continuarea

Internalizarea criteriilor şi a factorilor de evaluare

Oamenii de presă numesc „fler” acea calitate a jurnaliştilor de a simţi ştirea. Mai precis, termenul se referă la abilitatea pe care o are un jurnalist de a distinge între faptele notabile, care au potenţialul de a deveni ştiri, şi faptele banale, care nu merită să fie băgate în seamă.

Rezerva sub care nu e indicat să folosim termenul „fler” este că mulţi dintre cei care lucrează în presă au tendinţa să asocieze acest atribut cu o calitate înnăscută a jurnaliştilor. Pentru ei, dacă nu te-ai născut cu fler, nu ai nicio şansă să devii jurnalist. Ceea ce nu au înţeles aceste persoane, unele dintre ele având chiar funcţii de conducere, este că flerul se dobândeşte, nu e înnăscut. Citeste continuarea