Am recitit, de curând, “Zvonurile”, de Jean-Noel Kapferer şi mi-am dat seama că unii jurnalişti încă sunt captivi clişeelor care privesc acest fenomen.

“Dă-le dracu, bă, sunt doar zvonuri!”. La prima vedere, am putea aprecia o astfel de remarcă făcută de un jurnalist. Asta pentru că am auzit noi pe undeva că nu dă bine să recunoşti că iei în serios zvonurile. Serios? Eu nu cred asta şi cred că jurnaliştii nu au voie să ignore zvonurile.

Să zicem că ştii că într-un anumit grup circulă un zvon care ar putea constitui o ştire bună. Dacă vei spune “e doar un zvon, nu mă bag”, rişti ca un coleg de la concurenţă să facă exact ce trebuia să faci şi tu cu această informaţie:o verifică, încearcă să o confirme din surse oficiale, surse credibile, surse competente. Ok, deci nu o ignoră şi are şansa să câştige o ştire tare. Tu n-ai nicio şansă

Problema de fond a jurnaliştilor care ignoră zvonurile este că tind să le asocieze întotdeauna cu informaţii false. Dar timpul ne-a dovedit că e greşit să credem despre zvonuri că sunt întotdeauna false. Kapferer spune o chestie foarte haioasă în carte: “zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri” (p. 29).  Citeste continuarea

Frica este unul dintre sentimentele care ne fac să reacţionăm imediat. Tocmai de aceea, ştirile despre ceva care atentează la siguranţa noastră au un impact garantat. Ştirile care anunţă catastrofe, cele care transmit ameninţări teroriste, ştirile care anunţă epidemii, ele sunt doar câteva dintre cele care stârnesc instantaneu interesul. Vrem să le citim, sunt importante. Dar mai au un efect: produc panică.

În special, tabloidele au o “simpatie” pentru acest gen de subiecte. În goana după vânzări/audienţe, accentuează (sau chiar provoacă) panica. Alarmismul e un risc pe care şi-l asumă, fiindcă, pe termen lung, nu cred că e un pariu câştigător. Oamenii se vor sătura să le spui mereu că vor muri sau că vor suferi nu ştiu ce nenorociri. La un moment dat, vor deveni imuni, nici măcar nu vor mai reacţiona, nefiind excluse reacţii de genul “a, şi azi murim?”. Ce te faci atunci când chiar există un risc real? O să pui în titlu “de data asta, e pe bune!!!”?

Dar să presupunem că avem cele mai bune intenţii, că vrem să fim responsabili cu aceste ştiri. Avem de trecut două provocări: 1) în primul rând, să decidem ce facem cu ele (le publicăm sau nu?); 2) să decidem cum le abordăm.

1) Publicăm sau nu o ştire care creează panică?

Faptul că o ştire produce panică nu înseamnă, din start, că nu trebuie s-o publicăm. De exemplu ştirile care anunţă epidemii. Nu le putem neglija, mai ales că, pe lângă panica pe care ar produce-o, au şi un rol de prevenţie. Putem să le spunem oamenilor, prin vocea doctorilor, ce pot face pentru a se feri de riscuri. La fel, prognozele meteo (cele care anunţă înrăutăţirea vremii). Publicarea acestor ştiri ar avea, de asemenea, un rol preventiv. Îi anunţăm pe oameni că va ninge puternic (unii şi-ar putea anula drumurile şi ar evita să rămână blocaţi în zăpadă), îi anunţăm că vor fi inundaţii, caniculă, vijelii…

Sunt totuşi unele ştiri pe care ar fi bine să evităm să le publicăm. În categoria asta aş include, în primul rând, mesajele de ameninţare ale grupărilor terorise. Chiar şi marile agenţii de ştiri pică în capcana acestor informaţii. Oare, publicând o astfel de ştire, nu devenim un fel de purtători de cuvânt ai acestor organizaţii? Oare nu ne transformăm într-un instrument prin care teroriştii îşi ating scopul (să semene teamă) în războiul lor psihologic? Citeste continuarea

Suntem obişnuiţi să ascultăm poveşti. Facem asta în fiecare zi: colega de facultate ne spune ce a văzut în vacanţă la Paris, mama ne spune cum a stat la coadă trei ore la medic fiindcă ăia care aveau pile intrau înainte. Mai sunt şi poveşti pe care le auzim fără să vrem: o tipă care se ceartă la metrou cu iubitul prin telefon, un bătrânel care vorbeşte în autobuz despre băiatul său care a inventat nu ştiu ce chestie etc. Viaţa noastră de zi cu zi e plină de poveşti.

Ok. Acum să aruncăm o privire asupra presei. Îmi asum riscul de a fi acuzat de superficialitate şi identific patru mari tipuri de informaţie pe care presa le produce: informaţiile utilitare (numerele la loto, vremea, cursul valutar etc.), interviurile, opiniile (editoriale, comentarii, analize) şi poveştile (ştirile, reportajele, anchetele, potretele etc.). Despre cele din urmă vreau să vorbim în articolul de faţă.

Ideea e simplă: Oamenii dau viaţă ştirilor pe care le faceţi. Căutaţi-i, aflaţi cine sunt, ce fac, ce-au făcut, ce n-au făcut, cum sunt etc. Pe scurt, în spatele fiecărei ştiri se ascunde o poveste. Hai s-o aflăm!

Jurnaliştii cu experienţă ştiu că vor râde, probabil, dacă vor citi acest text. Pentru ei e firesc să alerge după ceva care să dea savoare informaţiei brute. Să ne gândim că avem o ştire că o bancă a pierdut câteva miliarde de dolari din cauza unui angajat. E un exemplu grosier Cred că nu-i niciun dubiu că pe toţi ne interesează povestea acelui om şi că este poate cel mai valoros detaliu al articolului nostru.

Ştirile vorbesc, de cele mai multe ori, despre oameni. Fiecare om are o poveste. Unii jurnalişti ştiu să o caute şi să o spună, alţii se rezumă la a spune doar “ce s-a întâmplat”. Dar nu doar oamenii au poveşti de spus, ci şi obiectele/lucrurile. O companie, un oraş, o ţară, un continent au toate povestea/poveştile lor. Acestea din urmă duc tot la oameni (cei care le-au creat, cei care au avut legătură cu ele).

Povestea constituie, de cele mai multe ori, background-ul articolelor de presă. Asta nu-i neapărat ceva rău, însă,  pe principiul “tăiem ce-i în coadă”, se întâmplă să fie prima sacrificată atunci când e nevoie de spaţiu. Din păcate, nu mulţi au răbdare să rescrie atunci când li se spune să scurteze.

Uneori informaţia actuală poate fi banală, însă pusă în oglindă cu povestea, cu background-ul, putem scoate informaţii spectaculoase. Povestea din spatele ştirii poate transforma un fapt divers într-un articol care merită citit pe nerăsuflate.

Ştiu că mulţi înjură ştirile de la ora 17 de la Pro TV, mai ştiu că tot mulţi sunt şi cei care le urmăresc. De ce? Simplu. Ei au ştiut să speculeze cel mai bine povestea din spatele faptului divers. Un accident de circulaţie în care au murit doi oameni (cifra e subiectivă) este ceva relativ banal, dacă e să judecăm din punct de vedere jurnalistic. Ştirea capătă însă dramatism atunci când afli că de fapt în accident murise şi o mireasă care tocmai fusese “furată” în noaptea nunţii. De aici începe povestea, de aici construcţia capătă emoţie.

Ce face povestea interesantă

Subiectul. Există ceva remarcabil, un detaliu de la care să pleci?

Drama / Succesul / Comicul. Sunt ingrediente care stârnesc emoţii. Ele n-au cum să nu trezească interes.  Probabil că unii vor adăuga “sexul”

Autenticitatea. Vocile (citatele) valorează mult într-o istorisire. Ele dau viaţă textului.

Stilul direct, simplu. Există un îndemn jurnalistic clasic: “Scrie cum vorbeşti!”. În traducere: nu încerca să impresionezi, nu scrie în aşa fel încât să fie nevoie să merg la dicţionar să înţeleg ce-ai vrut să spui

Sinceritatea. Publicul va simţi când exageraţi. Nu trebuie să fie totul senzaţional. Citeste continuarea

Relatarea este ceva mai mult decât o ştire şi ceva mai puţin decât un reportaj. V-aţi prins, e undeva la graniţă. Spune mai mult decât o ştire, dar mai puţin decât un reportaj.

Dar ce este de fapt o relatare? Este “povestirea” unui eveniment de către un jurnalist, la care acesta a fost martor. Am pus între ghilimele, pentru că nu este vorba despre o povestire întocmai (cronologică, mimetică). Este de fapt un rezumat al detaliilor semnificative ale evenimentului.

Faptul prezentat este actual si de interes pentru public (are valoare de informare), iar relatarea trebuie făcută detaşat, fără consideraţii personale, la fel ca ştirea.

Reporterul poate relata despre: un război, un accident, o competiţie, o întâlnire, un spectacol, o bătaie, un scandal, o grevă, un marş, o paradă…

Acum s-o luăm treptat şi să stabilim limitele.

De ce este mai mult decât o ştire?

Cu toate că respectă rigorile de informare ale unei ştiri, relatarea înseamnă ceva mai mult tocmai pentru că reporterul este neapărat prezent la faţa locului. El prezintă, pe lângă detaliile strict informative, o notă de autenticitate (acel “Am fost acolo”). Jurnalistul poate adăuga detalii de atmosferă, deşi nu trebuie să abuzeze de ele. Citeste continuarea