V-aţi imaginat vreodată un meci de fotbal fără minge? La fel ar arăta şi o zi din viaţa unui jurnalist dacă în centrul valorilor sale nu s-ar afla adevărul. Şi, deşi pare un păcat minor, a generaliza e echivalent, în cazul unui jurnalist, cu a minţi.

Faptul că o statistică arată că peste 70% din medici iau şpagă nu te îndreptăţeşte să spui că “medicii iau şpagă”. Nu există nicio scuză, chiar dacă n-ai făcut-o intenţionat. Aş putea spune, dacă aş ignora dintre circumstanţele atenuante prostia şi neatenţia, că prezentarea unui caz particular drept o situaţie generală de către un jurnalist se numeşte manipulare.

Câteva exemple de generalizări

1) Confuzia între majoritate şi întreg

O găsim cel mai uşor în ştirile despre sondaje şi statistici. Putem avea tendinţa ca atunci când procentul este mai mare de 50% să asociem imprecis cu 100%. De exemplu, “90% din studenţii români cred că diplomele nu au valoare” poate fi transformat, din neatenţie, în “Studenţii români nu mai cred în valoarea diplomei”. Dar ar fi incorect să-i includem şi pe ceilalţi 10% în aceeaşi categorie. Citeste continuarea

Dacă un şef vrea să-ţi facă zile fripte pentru că ai ratat o ştire, fii sigur că-i e foarte la îndemână. E un procedeu destul de simplu. Să zicem că lucrezi la un ziar. Dimineaţa, şeful se uită pe ziarele concurente şi caută ştiri pe care ziarul vostru nu le are. Fii liniştit, va găsi Vine la tine şi “te execută” (ăsta e scenariul optimist, în care nu te face de râs în şedinţe).

Iar un şef deştept va începe “vânătoarea” cu ştirile utilitare. Se scumpeşte ceva sau se ieftineşte; mâine va fi caniculă sau furtună; leul pierde teren la cursul de schimb; s-a câştigat la Loto; e un drum blocat etc. Îşi doreşte publicul să afle lucrurile astea de la jurnalişti? Nu cred că încape îndoială. Toate sunt ştiri utilitare, cu un impact puternic pentru public, datorită consecinţelor. E o regulă simplă: ne interesează tot ceea ce ne afectează.

Pe bună dreptate, nu vei avea cum să-l contrazici. Dacă ai ratat o ştire de-asta, fă-te mic şi-aşteaptă să treacă furtuna. Citeste continuarea

E o frenezie mondială. Valurile pe care le face jurnalismul online aproape că ne atrofiază orice gând că s-ar mai putea inventa ceva mai bun. Parcă uităm că web-ul s-a născut abia în 1989 şi că, înaintea sa, televiziunea părea ceva de nedepăşit.

Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Web-ul este, într-adevăr, cel mai bun canal jurnalistic în acest moment. E fascinant, dărâmă nişte concepte fundamentale ale media – precum acela al comunicării unidirecţionale. Vreau doar să atrag atenţia că înainte să învăţăm să facem jurnalism online nu trebuie să uităm să facem jurnalism.

De aici se desprinde şi ideea pe care am promis-o în titlu. Cred că, de departe, cea mai sigură opţiune falimentară a unei companii media este să-şi identifice brandul cu un canal, fie el şi online-ul. Un brand jurnalistic trebuie să se construiască pe o platformă mult mai solidă: conţinutul. Citeste continuarea

Când intri într-o redacţie, ca jurnalist la început de carieră, simţi imediat ce înseamnă să nu ai surse. Şeful îţi cere să afli o informaţie. Cauţi toată ziua, dai telefoane, trimiţi emailuri şi nimic. Cu cinci minute înainte de închiderea ediţiei, un coleg se amuză pe seama ta. Dă un telefon şi află tot ce n-ai reuşit să afli tu toată ziua. Apoi îţi şopteşte la ureche un sfat care pare incontestabil: “încearcă să câştigi prietenia surselor, dacă vrei să te descurci!”.

Cât de prieten poţi fi cu sursele tale?

Mersul pe sârmă cred că este o comparaţie prea blândă pentru a ilustra relaţia corectă pe care ar trebui să o aibă jurnaliştii cu sursele lor. Aş spune mai degrabă că seamănă cu un dans pe sârmă. Prietenia cu sursele, care pare a fi ajutorul carierei tale, s-ar putea să se transforme într-o povară. Să fii prieten cu cineva presupune să fii dispus oricând să-i faci un favor. Dar cât de normal este ca tu, jurnalistul, să fii dispus să-i faci favoruri sursei tale în schimbul informaţiilor? Depinde ce fel de favoruri. Dacă te roagă să-i împrumuţi maşina, s-o ajuţi să-şi mute mobila, nu-i nimic compromiţător.

Dar ce te faci atunci când afli o informaţie pe care dacă ai publica-o sursa ta ar fi pusă într-o postură foarte proastă? Acum eşti între ciocan şi nicovală, între prietenia cu sursa ta şi interesul publicului de a afla adevărul. Oricât de prieten ai fi cu sursa ta, nu ai voie să ascunzi (ignori, cosmetizezi) o astfel de informaţie.  E o decizie pe care trebuie să o iei asumându-ţi riscul ca, dacă publici informaţia negativă, sursa să nu te mai ajute pe viitor, să se simtă trădată, să nu te mai considere prieten.

Tot în numele prieteniei voastre, sursa ar putea să-ţi ceară să publici nişte informaţii care ar avantaja-o. Nu sunt neapărat informaţii false, dar sunt informaţii pe care nu le-ai publica în mod normal fiindcă nu au valoare de informare. Dacă o vei refuza, o să considere că nu vrei s-o ajuţi şi s-ar putea să nu te ajute nici ea când vei avea nevoie de informaţii. Dacă vei publica, cedând insistenţelor sursei, îi vei servi publicului ceva fără valoare şi poţi fi suspectat că faci PR pentru persoana în cauză.

Deci cât de prieten poţi fi cu sursa ta? Asta în măsura în care va trebui să pui mai presus valorile muncii tale decât prietenia.

Citeste continuarea

Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.

Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:

1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.

2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.

3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul.

4. Ajungi la poarta redacţiei. Te apuci să scrii. Constaţi că habar nu ai, dar nu ai nici timp să cauţi alte surse care să te lumineze. Publici articolul fără să înţelegi de fapt despre ce scrii. Îţi scapă o prostie în text. Una mare.

5. A doua zi, mii (zeci de mii sau sute de mii) de oameni vor râde de tine.

Ce învăţătură tragem de aici? Ţi-a fost ruşine de un om – de sursa ta – şi te-ai făcut de râs faţă de câteva mii de oameni. Nu era mai simplu să rişti să pari prost doar în faţa sursei tale, să recunoşti că nu ştii despre ce vorbeşte, să ceri ajutor? Reuşeai astfel ca miile de oameni care ţi-au citit textul să te considere impecabil Citeste continuarea

Despre ce înseamnă libertatea de exprimare avem cu toţii o vagă idee. În termenii cei mai simpli, a te exprima liber înseamnă a te exprima “fără cenzură”. Iar prin asta unii jurnalişti înţeleg că pot să scrie sau să spună orice, sub pretextul acestui principiu.

Vă propun să aruncăm o privire mai în profunzime şi cu mai multă sinceritate asupra acestui principiu atunci când îl aplicăm în cazul jurnaliştilor. Ca să simplificăm lucrurile, trebuie să facem de la început distincţia între libertatea de exprimare la cârciumă şi libertatea de exprimare în media (oricare ar fi ea).

Libertatea de exprimare în media contrazice un pic definiţia dată în primul paragraf (când am spus “fără cenzură”). Exprimarea jurnaliştilor trece prin filtrul autocenzurii. Şi nu săriţi să blamaţi. Nu am spus-o în sens negativ.

Jurnalistul este un reprezentant al interesului public, al responsabilităţii sociale, deci trebuie să-şi privească libertatea de exprimare în acest sens. Un profesionist media înţelege că libertatea sa de exprimare trebuie trecută prin filtrul responsabilităţii. Iar această responsabilitate o putem numi şi autocenzură.

Deontologia şi politica editorială a instituţiei media reprezintă un gard pe care jurnaliştii nu trebuie să-l sară. Altfel, nu mai sunt profesionişti. Iar aceste două limite ar putea fi interpretate de către cei rău-voitori drept un act de cenzură. Citeste continuarea

O să răspund simplu, de la început: da, dar nu toţi şi nu mereu. Nu toţi bloggerii fac jurnalism şi nici cei care o fac nu o fac întotdeauna. Dar de ce?

Ca să afirmăm asta, trebuie să stabilim foarte clar câteva chestii pe care dacă le îndeplineşti munca ta se numeşte jurnalism. Ni s-a spus pe la facultate că jurnalismul e o treabă organizată (activezi într-o redacţie), eşti plătit pentru ce faci… Dar oare asta este esenţial în jobul ăsta (că nu-i foarte clar dacă îi putem zice profesie)?

Cred că ar fi mai ok să punem în centrul tuturor discuţiilor informaţia şi publicul, cele două lucruri fără de care nu ar exista jurnalism. Evident, între cele două, intervenim noi (jurnalişti/bloggeri) în ecuaţie. Schema e simplă informaţie > filtru > public. Ce trebuie să reţinem este că oamenii apelează la media pentru că nu au timp (sau nu se pricep) să caute informaţia, să decidă ce e relevant şi ce nu, să o pună în context. Pentru asta există jurnalişti, să caute cele mai importante informaţii, să le încarce cu semnificaţii şi să le comunice simplu. Ei sunt filtrul. Dar de ce n-ar putea reprezenta si bloggerii acest filtru?

Când se numeşte jurnalism ceea ce face un blogger?

Bloggerul-jurnalist este acela care ştie să găsească şi să livreze informaţia, respectând nişte principii jurnalistice de bază.

Defineşte un profil blogului său: de IT, generalist, de scandal, sportiv, auto, monden… Este important să nu se abată de la acest scop, la fel cum o publicaţie financiară nu publică într-o zi ştiri sportive, într-alta ştiri financiare, în alta bârfe şi scandaluri…

Publică regulat (nu vă gândiţi la prostii). Ziarul, jurnalele tv şi radio, au o periodicitate. Adică informaţia este livrată într-o anumită zi sau la o anumită oră. Pe web e totul în flux continuu. Publicul de online este obişnuit să afle în timp real ce se întâmplă.

Are un public (ţintă). Nu scrie o chestie doar pentru că aşa îl taie pe el capul în ziua aia. Scrie pentru că se gândeşte că informaţia lui poate fi utilă unui anumit tip de public.

Se documentează. Asta se traduce prin “ştie despre ce vorbeşte”. Nu suntem genii, nu putem pretinde că ştim totul. Dar, atunci când nu ştim, căutăm să aflăm. Abia după ce am aflat, le putem spune şi celorlalţi sau ne putem da cu părerea despre ce am aflat. (câteva resurse despre tehnicile de colectare a informaţiilor) Citeste continuarea

Eram în metrou. Priveam înspre nimic. Tresar. O tipă de lângă mine începe să vorbească TARE la telefon (ca s-o audă tot vagonul):

- Dragă, azi nu pot să trec pe la tine, că stau la redacţie mai mult. Am avut şi nişte directuri, sunt obosită…

Preţ de câteva minute a ţinut-o tot aşa, vorbind în aşa fel încât toată lumea să ştie că ea e jurnalistă. Că ea e o specială…

Episodul mi-a rămas în minte şi mă face să tresar de fiecare dată când îi văd pe unii dintre colegii jurnalişti că au impresia că ei nu sunt oameni normali, că ei fac ceva cu totul special. Absurd este că mulţi cred că munca lor e mult superioară altor munci.

De ce nu sunt de acord cu ei şi de ce cred că a fi jurnalist e la fel de onorabil ca a fi, de exemplu, muncitor la fabrica de îngheţată:

Citeste continuarea