Există o practică, destul de discutabilă, în redacţii. Şefii îţi spun că trebuie să faci o ştire sau un material (i se mai zice articol) dintr-un subiect. La ce se referă de fapt? Se referă la lungime. Exact, lungimea contează în presă . Dar aici funcţionează principiul invers: cu cât e mai scurtă (ştirea), cu atât e mai bine. Culmea e că dacă ţi se spune asta tu chiar ştii (sau crezi că ştii) ce trebuie să faci. Dacă ţi se spune ştire, scrii un text scurt. Dacă ţi se zice să faci un material, faci un text mai mare.

Obiceiul mi se pare păgubos, deşi poate părea revoluţionar. Mi se pare aiurea pentru că se referă doar la dimensiune, nu şi la tehnică (de redactare / de colectare a informaţiilor, nu vă gândiţi la prostii). Practic, nu se mai ţine cont de graniţele dintre genuri.

În mod corect, o ştire poate avea şi 2000-3000 de semne (ştirile de agenţie ating frecvent această cifră). Dar în viziunea obiceiului pe care-l discutăm, ea ar fi deja un material/articol (pentru că e mare). Mai corect ar fi să ţi se spună: “Fă-mi o ştire de 500 de semne; Fă-mi o relatare de 1500 de semne; Fă-mi un reportaj de 6000 de semne…”. Numărul de semne diferă de la publicaţie la publicaţie, în funcţie de format, layout.

Care sunt, de fapt, genurile jurnalistice care apar frecvent în ziare şi după ce le deosebim:

Citeste continuarea

Specialiştii mass-media au identificat trei metode esenţiale de colectare a informaţiei: consultarea surselor fizice, intervievarea şi observaţia. Articolele bune sunt, de obicei, rezultatul îmbinării celor trei metode.

1. Consultarea surselor fizice

Se referă în special la consultarea surselor scrise, a documentelor foto, video, audio. Tot în această categorie intră şi consultarea informaţiilor prin Internet, consultarea publicaţiilor oficiale, a arhivelor personale sau publice etc.

Ne putem folosi de această metodă în pregătirea interviurilor. Este foarte bine să cunoaştem tema şi interlocutorul înaintea intervievării. Consultarea surselor fizice ne poate ajuta şi să formulăm întrebări bune.

2. Intervievarea

Pe lângă faptul că este un gen jurnalistic autonom, interviul este şi o metodă de colectare a informaţiilor. Atunci când vorbeşte cu martorii unui eveniment, când cere poziţii politicienilor, când cere părerea unui specialist, jurnalistul foloseşte interviul pentru a se documenta. Citeste continuarea

Trebuie să facem de la început o distincţie. Când vorbim de interviu, putem vorbi despre el ca metodă de documentare (atunci când luăm declaraţii martorilor unui accident, de exemplu),  sau putem vorbi despre el ca gen jurnalistic.

Pe scurt, interviul, ca gen jurnalistic, este o discuţie, însă nu o discuţie oarecare, ci una care întruneşte câteva condiţii minime:

- convorbirea are loc între un jurnalist şi o persoană care prezintă interes pentru public (ce spune intervievatul are valoare de informare);

- trebuie să existe un accept de publicare dat jurnalistului de către interlocutor;

- discuţia este înregistrată şi publicată sub forma întrebare – răspuns.

În esenţă, interviul este de fapt transcrierea acestei discuţii. Şi nu trebuie să credem că această transcriere o facem întocmai. Aşa ne-am transforma într-un roboţel care scoate textele de pe reportofon. Textul final va fi editat, păstrând doar pasajele notabile. Citeste continuarea