Sunt o grămadă de promisiuni/angajamente… pe care le fac actorii ştirilor noastre. Pe câte dintre ele le urmărim în timp? Câte dintre subiectele scrise de noi ar putea fi uşor reactivate dacă am face, din când în când, efortul să ne întoarcem în timp pentru a verifica în ce ape se mai scaldă lucrurile?

Să ne gândim, de exemplu, că facem o anchetă în care arătăm cum funcţionează mecanismul şpăgii într-un spital şi cum îşi bat joc medicii de pacienţii care nu dau bani. După ce publicăm ancheta, pe valul de nemulţumire, ministrul Sănătăţii anunţă public sancţiuni şi spune care sunt măsurile pe care le ia pentru ca situaţia să se rezolve. În următoarea lună e linişte, lucrurile se rezolvă. Aici subiectul nostru s-ar pierde… Dar ce-ar fi să ne întoarcem peste alte câteva luni şi să verificăm cum mai stau lucrurile? Am putea găsi din nou acelaşi peisaj în care doctorii îşi văd liniştiţi în continuare de “afacerile” lor. Am putea arăta că pe ministru l-a durut în cot să mai verifice dacă totul e în regulă, iar subiectul nostru ar fi reactivat, având acum un plus de forţă.

Nu am văzut de multe ori, în situaţii de genul celei de mai sus, ca jurnaliştii să revină pe subiecte. Uneori, reacţiile sunt de genul “gata, frate, am scris despre asta, am arătat neregulile, hai să căutăm şi alte subiecte”. Şi gata, publicăm o anchetă, noi ne vedem liniştiţi de meseria de jurnalişti iar şmecherii din investigaţia noastră îşi iau un concediu scurt, cât să uităm de ei, apoi se întorc la treabă.

De ce nu-şi urmăresc jurnaliştii subiectele? Din lene, din prostie, sau din cauza faptului că nu fac diferenţa între “viaţa unei ştiri” şi “viaţa unui subiect”, crezând despre ambele că sunt scurte. Am învăţat la facultăţile de jurnalism sau prin redacţii că “viaţa unei ştiri” e scurtă: o aflăm (de pe un site, de la tv, dintr-un ziar…), o consumăm (ne amuzăm, ne speriem, ne enervăm…) şi o dăm mai departe (îi spunem şi unui prieten, mamei, tatălui, fratelui, soţiei…). Durează câteva minute, ore sau zile. Nu mai mult. Dar nu prea am văzut să se insiste în a explica şi cât de important este, de fapt, să conştientizăm care este “viaţa unui subiect”. Da, adevărul e că un subiect trăieşte pentru tine, ca jurnalist, cam tot atât de mult cât încă eşti jurnalist. Citeste continuarea

De ce apar virgule între subiect şi predicat în presă? De ce apar dezacorduri, pleonasme, fraze fără sens… ? Din grabă, comoditate sau prostie? Probabil că sunt prea optimist, dar cred că de puţine ori asta se întâmplă din neştiinţă. Bag mâna în foc că de cele mai multe ori se întâmplă dintr-un motiv cât se poate de stupid: oamenii nu-şi recitesc textele imediat după ce le scriu.

E confortabil să ştii că există o plasă de siguranţă care să te prindă atunci când calci alături – corectorul. S-ar putea să ne coste o astfel de gândire, pentru că trendul este să se renunţe la această funcţie. Sunt publicaţii care au început deja să elimine corectura pentru a face economie de timp şi de bani. Asta are încă un efect: responsabilizarea celor care scriu.

Pe scurt, ce trebuie să înţelegem este că direcţia către care mergem înseamnă ASUMARE. Citeste continuarea

Există un sfat clasic, pe care-l dau jurnaliştii cu experienţă. Ei consideră că este o greşeală să-ţi fie teamă să întrebi ceva ce nu ştii doar pentru că ai impresia că aşa te vei face de râs, că vei părea prost. Ca jurnalist, o să ai ocazia asta de multe ori Când nu ştii ceva, prima reacţie este să te simţi jenat de asta. Nu contest reacţia, e normală, însă cel mai grav lucru nu este să nu ştii, ci să îţi fie ruşine să afli.

Cinci paşi simpli în care te poţi face de râs cu adevărat:

1. Să presupunem că sunteţi doar tu şi sursa ta. La un moment dat, spune ceva de care tu habar nu ai. Dar îţi este ruşine să-i ceri explicaţii suplimentare, să recunoşti că nu ştii despre ce e vorba.

2. Te prefaci că ştii. Sursa ta crede că ştii despre ce vorbeşte, nu mai dă amănunte, nu mai explică.

3. Pleci de la întâlnire către redacţie. Între noi fie vorba, pleci ca viţelul.

4. Ajungi la poarta redacţiei. Te apuci să scrii. Constaţi că habar nu ai, dar nu ai nici timp să cauţi alte surse care să te lumineze. Publici articolul fără să înţelegi de fapt despre ce scrii. Îţi scapă o prostie în text. Una mare.

5. A doua zi, mii (zeci de mii sau sute de mii) de oameni vor râde de tine.

Ce învăţătură tragem de aici? Ţi-a fost ruşine de un om – de sursa ta – şi te-ai făcut de râs faţă de câteva mii de oameni. Nu era mai simplu să rişti să pari prost doar în faţa sursei tale, să recunoşti că nu ştii despre ce vorbeşte, să ceri ajutor? Reuşeai astfel ca miile de oameni care ţi-au citit textul să te considere impecabil Citeste continuarea

Să ne gândim că avem un articol foarte bun despre un personaj care este acuzat de ceva ilegal sau imoral. Să presupunem că, jurnalişti profesionişti ce suntem, am contactat persoana în cauză, ca să-şi susţină punctul de vedere. Doar că aceasta refuză să comenteze.

Un jurnalist mai puţin inspirat ar spune: “nu dau articolul fiindcă nu am reacţie”. (au fost cazuri)

Aparent e ok, dar doar aparent, mergând pe premisa că regula jurnalistică de bază este ca atunci când într-un articol cineva este acuzat de ceva să avem şi poziţia sa. În cazul de faţă, am proceda greşit, nepublicând articolul.

Noi i-am oferit şansa persoanei acuzate să-şi susţină punctul de vedere. Faptul că nu a dorit să o facă, nu ne poate determina să privăm publicul de o mare dezvăluire. Citeste continuarea

Bătălia pentru “bă, să fim noi primii care dau ştirea” îi face pe mulţi să uite cât de important e să verifice informaţia. Sunt unele ştiri (atât de) senzaţionale încât îţi iau minţile şi nu mai pui la îndoială veridicitatea lor.

Am văzut, la un moment dat, o televiziune (nu-i dau numele, nu vreau polemici + că nu mai ţin minte detaliile) care dădea o ştire drept breaking news şi anunţa o tragedie. Prezentatoarea se zbătea să explice ce nasol e. Apoi intră un nene prin telefon şi zice că nu-i chiar aşa nasol şi că incidentul e minor. Hopa, nu mai e breaking news? Păi nu mai e:)

Ce învăţăm de aici e că, dacă nu suntem siguri pe informaţie, mai bine aşteptăm până avem o confirmare, până aflăm şi din altă sursă. Altfel, credibilitatea noastră în ochii publicului nu va mai însemna nimic. Citeste continuarea

Nu există ştire fără sursă. Este o regulă simplă, de neîncălcat, pe care cred că o putem ţine minte foarte uşor. Cu toate acestea, necitarea surselor este o greşeală frecventă, mai ales în practica jurnalismului online, unde mulţi consideră că informaţiile de pe Internet sunt ale nimănui.

Nu e deloc credibil, atunci când scriem despre ceva ce s-a întâmplat la mare distanţă de noi, să scriem ştirea ca şi cum noi am fi fost acolo. N-o să ne creadă nimeni. Mai bine spunem de unde am aflat: informaţia am aflat-o de la X, care se afla la faţa locului; informează cutare site, cutare televiziune, radioul X, ziarul Y.

Există şi cazul în care noi chiar am fost acolo. Chiar şi atunci trebuie să cităm sursa. Cum adică? Simplu, ne cităm pe noi. Impropriu spus. Ceea ce trebuie să facem este să anunţăm în text prezenţa noastră la faţa locului.

Mulţi consideră că dacă citează o informaţie de pe un blog se înjosesc sau că nu e profesionist. Nimic mai greşit. Dacă ai considerat că informaţia de acolo îţi este utilă, consideră că e util să citezi şi sursa. Să ne gândim la următorul scenariu, care s-a întâmplat în practică:

Citeste continuarea